Azi am reuşit, în fine, să-mi fac loc prin mormanul de mărunţişuri absolut inutile care sunt catalogate drept strict necesare şi-mi blochează accesul la oglindă. M-am uitat atent la mine, să văd în ce măsură m-am schimbat, dar uite că sunt cum mă ştiu. Am acelaşi aspect de urs normal, pe care-l aveam şi înainte de a scrie cartea.
Atunci, de ce dracu’ se vorbeşte despre mine ca şi cum aş fi o navetă spaţială sau un submarin?!
Cică am lansare! Aşa scrie aici, pe afiş, mare şi clar…
Nono 
Să fie într-un ceas cu cuc, amice!
Cuc?! Sau cu C?!
Eşti iremediabil!…
Cu ce vrei tu, dar mergi înainte!
Înţeleg că este şi cu pisici…
Oooo, da! Este şi cu pisici.
Vania,
NONO, ca orice timid, e foarte laconic. Povestea lui e cu două pisici, Amelie şi Jeanette. N-o să-ţi recunoască niciodată, dar de ultima a fost uşor îndrăgostit. 🙂
Nono,
Sfatul unui cotoi trecut prin multe-alea e sa nu te-ncrezi niciodata in pisici.
Am inteles de pe vremea cand eram doar un motanel nevinovat pisicile sunt fatarnice si cica, daca plusul tau nu le tine de cald matele dau fuga dupa blanite mai calduroase.
N-am verificat ca mi-a fost frica, da’ am vazut cazuri cu ursuleti fripti
Ai grija;)
Oh, domnule! Credeţi-mă că deja am înţeles asta!…
Totuşi, pisicile au un farmec aparte. Au ochii ca nişte stele. Au, ce să mai discutăm!
Ce-i al lor, e-al lor!
M-am fript, dar am supravieţuit, cum se vede.
Spuneţi-mi, vă rog, femeile le seamănă oarecum? Întreb aşa, de curiozitate…
Mai, ursulet nestiutor,
Imi doresc tare mult o pisica dar motanita mea nu ma lasa pentru ca e geloasa. Stie ca o voi alinta prea mult si parte din mangaierile mele se vor topi in blanita si dupa urechiel creat urii cu pricina. Si, pe deasupra, datrita hoinarelilor noastre zilnice biat pisicuta (care se vrea a fi a noastra ) ar fi neglijata.
Si, precum afirmi, cum am putea sa ne lipsim de farmecul stelutelor din ochisorii lor mincinosi?
Ne-amintim deseori de un pisoias pe care l-am avut cu ani in urma..Il pomenim des si ne doare sufletul ca nu putem (inca) oferi viitoarei pisicute un camin pe masura…
Dar asta e alta poveste, sa revenim la intrebarea ta nevinovata…
Femeile?
Uh, tu chiar iti inchipui ca sunt vreun expert in pisici? Pardon, in femei!?!?!
Te inseli, dragalasule, sunt si eu doar un curios. Unul mai mare decat tine, nimic mai mult.
…
Aha, deci te-ai fript deja…
Nu te teme, nu esti singurul si vada ca trebuie sa te mai invat ceva:
Sa nu recunosti niciodata. Si sa nu spui la nimeni ca, de tare ce te plangi, de aceea te ustura mai mult.
Ah, desigur, vreau sa-ti mai spun inca odata…mie nu mi s-a intamplat inca sa ma frig….
Îhî… M-am fript.
Pingback: Nono « Ioan Usca
Când veţi citi cartea mea, domnule Vania, o să vedeţi că ăsta e marele meu cusur: nu mănânc. N-am fost prevăzut cu senzaţia de foame.
Nu-i exclus ca, în viitorul apropiat, să evolueze şi oamenii astfel încât să nu le fie foame. Am auzit că unii deja exersează! 🙂
Exersează ei, da’ nu le prea reuşeşte!
Domnule Vania, dacă e adevărat ce se spune, că aproape toată mâncarea existentă e „nesănătoasă”, ar face bine să reuşească…
Pingback: Şi Nono are blog! « Mustăţi lungi, gheare lungi
Te salut, Grişka! Mă bucur că ne-am întâlnit, măcar în blogosferă.
Pingback: Târgul | Gara pentru noi