Ieri mi-am petrecut aproape toată ziua sub acoperire. Nu ştiu de ce. Poate mă antrenează Dactilografa să mă facă spion. Cu excepţia a două ceasuri în care am lucrat efectiv, dar nu e încă momentul să vă spun cu ce m-am îndeletnicit în acest interval de timp, restul zilei mi l-am petrecut la pungă.
La început am fost cuprins de nedumerire şi spaimă, apoi am căzut pradă unui clasic atac de panică. Fireşte, nu puteam urma sfatul experţilor americani – „Respiră în pungă!”, fiindcă mă aflam cu totul într-o pungă de câteva ore şi respiram din ea prin toate firişoarele mele de câlţi.
Mai întâi a mirosit a antibiotic şi a parfum. Asta a ţinut cam patru ore. După propriul ceas mental, era cam 12:30 când mirosea vag a brânză şi castravete. Au mai trecut trei ceasuri şi aromele s-au transformat în iz de transpiraţie şi GPL. Mă aflam într-un taxi. Pe urmă a venit secvenţa „sub descoperire”, despre care vă povestesc mai încolo.
Iar pungă, miros clar de cuişoare plus gemete. Ştiu unde mă aflu: la dentist.
Pe seară, ajungem acasă. Sunt scos din pungă şi aştept, cu nerăbdare, punctajul obţinut la testul de spion. Dactilografa mă pune la locul meu, punga dispare, nimeni nu e curios să afle ce-am înţeles eu din experienţa asta.
Totuşi, am să vă spun: m-am simţit ciudat. M-am simţit Borges. Atunci când zicea el: „Cu timpul îţi dai seama că cel care umileşte sau dispreţuieşte o fiinţă umană, mai devreme sau mai târziu va suferi aceleaşi umilinţe şi dispreţ, dar multiplicate, ridicate la pătrat.”
Nono 
Aşadar, ar trebui să petrecem măcar o zi în pungă, ca să anticipăm limpede ce se va întâmpla cu pedeliştii…
Nu, domnule Vania! Oamenii se uită la televizor. N-au nevoie de pungă.
Mi-am dat un like! Eu, mie însumi, pe mine, mă.
Mulţi fac uz de acest procedeu.
Nu, da’ io chiar mă plac! Mi se pare că-mi vine punga asta nemaipomenit! 🙂
Şi mie-mi placi, Nono, deşi nu te cunosc prea bine! Şi mi-am propus să te… citesc 🙂
Doamnă Vero, săru’ mâna! Zice Dactilografa că o să vă citim cartea când vine poştaşul.
Să vă spun ceva nostim: poştaşul nostru e poet. Ani de zile am crezut că a fost balerin înainte de-a fi poştaş sau ceva asemănător, fiindcă se mişcă într-un fel anume. Dactilografa îi zicea altfel, nu-mi amintesc cum, un cuvânt care începe cu „H”… Pe urmă, într-o zi, ne-a recitat un poem de-al lui şi am rămas tâmpiţi de uimire. Nu fiindcă poştaşul e poet, ci fiindcă poemul lui scurt, în patru versuri, era de o rară frumuseţe.
Dragul meu Nono,
Îţi înţeleg frustrarea şi atacul de panică. Să te acopere şi să te bage în pungă, pe căldura asta!?
Cred că trebuie să mă iau niţel de dactilografă:)
În altă ordine de idei, eu chiar vreau să-ţi dau like, dar nu mă lasă sistemul, ori nu am eu priceperea necesară, nu ştiu ce se întâmplă!:)
Domnule „Tatăl lui Baghi”, cică n-am nicio scuză, că era o pungă „bio”!
Bipezii ăștia, în tâmpițenia lor, nici nu știu ce să inventeze numai ca să iasă basma curată. Pune-i o întrebare dactilografei, așa, în loc de scuză-acuză, „Eu, Nono, sunt și eu bio, sau adevărat, ca Baghi?!”
Pingback: Neliniştitu' » Post Topic » Gata de party, copii?
Mie, baloanele mi se par ok. Te trec dincolo, în altă lume, indiferent de formă.