Ţeapă!

Ăsta e cel mai bun titlu pentru interviul cu Dacti.
Să vă zic cum a decurs…

Intră Dacti pe uşă, cu două ore întârziere. Azi a fost „de dimineaţă”, pe la patru (16:00) ar fi trebuit să rupă uşa. Pune sacul pe jos – de câte ori ţi-am spus, Dacti, că de-aia n-avem bani mulţi, că arunci tu geanta pe jos şi tragi a sărăcie?! – şi se aşează îngândurată pe marginea patului. Îşi scoate un pantof şi rămâne aşa, înţepenită. Uite-o cum stă, proasta, cu talpa goală pe parchet! Măcar să-i aduc un papuc. Îi aduc un papuc şi i-l aşez lângă picior. Se uită la mine şi face:
– Mmm… mî, mâ-mî!
– Ce zici, Dacti?
Îmi repetă:
– Mmm… mî, mâ-mîîî!!!
Sunt siderat. Dacă nu cumva cântă, e… cum se cheamă atunci când ţi-e atacat centrul nervos al vorbirii?
Dau fuga la domnul Google şi-l întreb: cum se numeşte când nu poţi vorbi? Enter. Primul titlu: „Ce este afazia?” Aşa! E afazică.
– Dacti, ţi-e rău?!
– M-mî!
– Atunci înseamnă că ţi-e bine?
– Îî!
Cum adică „Îî”? Ăsta o fi „da”?
Îmi deschid carneţelul, că mi-a cumpărat unul nou, pe 4 octombrie, de ziua animalelor, îi dau un pix şi-o rog:
– Dacti, zi în vorbe, că mă sperii!
Îmi smulge carneţelul şi-mi scrie, ca la proşti, cu majuscule:
„ADU-MI PAPUCUL DREPT, CAP-DE-CÂLŢI! ĂSTA E CELĂLALT. ŞI NU MĂ MAI PISĂLOGI CU ÎNTREBĂRILE TALE, CĂ VIN DE LA DENTIST.”

Da’ eu nici nu începusem interviul! Nu i-am pus încă nicio întrebare. Îi smulg înapoi carneţelul şi-i scriu apăsat:
„Eşti mai naşpa ca Jeanette!”