Dacă-l cunoaşteţi, daţi-mi adresa lui. Aş vrea să fie prietenul meu, sunt convins că nu se dă în lături de la aventurile complicate pe care ţi le oferă viaţa…
Da, Dacti!… Mi-am aruncat un ochi pe mailul tău…Ce poate fi aşa de grav? Tu masează-ţi piciorul! HE-MA-TOM. Aşa se numeşte chestia aia violetă, ca o prună coaptă, sub gleznă.
Oric\nd
Nono 
De acord! Pentru că prietenii tăi, automat devin şi prietenii mei! Aşa să ştii! 🙂
Îţi dai seama, Baghi?… Tu, eu şi micuţul din fotografie, hoinărind prin lumea largă. N-ar fi minunat?
Da, ar fi minunat! 🙂 Dragul meu, fără să zic miau măcar, am aflat cam ce şi cum s-a întâmplat atunci, în urmă cu o lună-două, pe aceste meleaguri dâmboviţene, de s-a pornit prigoana împotriva celor din neamul tău.
Trebuie să n-ai nicio teamă, să stai cu botuţul sus şi cu fularul tău cum ţi-o plăcea, mă rog, pentru că tot bipezii, în acel caz, (ca şi în toate cele cunoscute), se fac de tot … rahatul. Încerc, prin asta, să evit folosirea acelui cuvânt al bipezilor prin care ei îşi exprimă nivelul maxim al toleranţei lor la miros. De asemenea, precizez că ceea ce producem noi, este sub nivelul acestei toleranţe, căcatul lor fiind etalonul mirosului şi al bunului simţ. Asta este ceea ce
ne deosebeşte de ei. Nu e cazul lu Dacti, ea e de-a noastră! 🙂
Eu parca l-am vazut pe facebook … o sa rascolesc pe net poate dau de el 🙂
Pingback: Leibniz « Ioan Usca