Întâlnirea cu domnul Marlowe: un succes!

Prietene, întâlnirea mea cu Phil – ne dă voie să-i zicem aşa – a fost cât se poate de satisfăcătoare.

Mă furişasem sub un cearşaf sau ce era ăla şi aşteptam, discret şi răbdător, să temine de vorbit cu nişte unii, să rămânem singuri, să-i pot face propunerea noastră, ştii…
De unde era să visez că domnul Marlowe, cu flerul său legendar, o să simtă imediat că mai e cineva în cameră? A venit aţă către ascunzătoarea mea (uită-te atent, că în dreapta ţine un pistol!), a  ridicat cearşaful cu stânga şi, cum s-a aplecat niţel să vadă cu cine are de-a face, m-am  pomenit în bătaia armei.

– Stai, nu trage, domnule Marlowe! Sunt io, Nono! – am strigat.
El a vârât pistolul în ham, m-a măsurat preţ de o jumătate de secundă, că nu e mult de măsurat la mine şi a zis către ceilalţi din încăpere, fără să le fi aruncat măcar o privire:
– Ia căraţi-vă, băi, sărăciilor, că, în sfârşit, a apărut un client serios.
Prietene, îţi jur! – ăia erau nişte tipi în costume albe, cu pantofi albi, cu ghiuluri pe degete, cu mustăţile parcă date cu cremă de ghete şi zdrăngăneau în mâini chei de yahturi şi de maşini scumpe, ce n-ai văzut tu vreodată. Nu mai zic de ceasuri! Dacă e să mă iau după strălucire şi marcă, fiecare ţinea sub manşetă câte-o garsonieră dublă, confort sporit, din zilele noastre.
Au făcut toţi nişte feţe lungi (e doar o figură de stil, fiindcă erau tare bucălaţi), dar nu s-au dat duşi de-acolo.
Domnul Marlowe m-a luat sub braţ şi le-a făcut gestul ăla, cu arătătorul la tâmplă, dar nu că vrea să-i omoare, ci că sunt nebuni la cap. Apoi a ieşit degajat pe uşă cu mine la subţioară şi a răsucit cheia în broască.
N-a scos o vorbă până n-am ajuns în biroul lui. Iniţial m-a aşezat pe scaunul clientului, faţă-n faţă cu al lui, dar, dacă s-ar fi aşezat şi el jos, nu ne mai vedeam. Aşa că  m-a pus pe birou, sprijinit de veioză.
– Amice, îmi pare rău că te-am luat aşa, din scurt, da’ chiar n-aveam chef de burtoşii ăia! Zi, care-i baiu’?  La mine e o mie de dolari pe zi plus cheltuieli.
-V-aţi mai scumpit, domnule, m-am strâmbat eu. Parcă în „Somnul de veci” tariful era la jumate.
– Şapte sute şi batem palma. Care-i afacerea? A dispărut mă-ta? Sor’ta? Vreau o poză recentă de-a lor.
-Îmi pare rău, n-am. Dar nici nu v-ar fi de folos, fiindcă afacerea e cu totul alta. Iată ce vă propun…

Şi i-am povestit, dragul meu Baghi, pe scurt dar atrăgător, ce ne-am pus noi doi în cap. E drept că nu prea i-a convenit faza cu „fiii”, se tot uita pe furiş într-o oglinjoară şi se tot îmbufna intenţionat, să vadă dacă semănăm cât de cât. Am sărit imediat cu gura pe el, când l-am văzut că ezită:
– Domnule Marlowe, nu  se pune problema să fie adevărat! Nu sunt fiul dumneavoastră, după cum nici Baghi nu e. Pentru noi e doar o problemă de brand. Şi dacă nici marele Philip Marlowe nu e un nume cunoscut, atunci stau şi mă-ntreb pe cine să luăm în afacere? Pe Harry Potter, ochelaristul ăla?!
–  Bine, bine, s-a grăbit el să accepte, speriat, probabil, că-i flutur concurenţa pe dinaintea ochilor. Puteţi să-mi ziceţi amândoi  Phil, aşa, între noi. Şi nu vreau decât 30% din profit. La cât eşti de curajos, dacă şi amicul tău e la fel, cred că ne umplem de bani toţi trei.
– Da’ cum v-aţi dat seama că sunt curajos? l-am întrebat eu, nevenindu-mi să-mi cred urechilor.
– Păi, unde te-am găsit eu, mititelule?
– Sub un cearşaf, lângă o doamnă dezbrăcată, care dormea.
– Ei, dacă ţi-ai fi aruncat ochii niţel mai încolo de… hm!… sânii doamnei, ai fi observat că-i plină de plumbi, ca un cozonac, din ăla bun, de stafide.

M-a luat aşa, un fel de sfârşeală, când am auzit treaba asta şi nu-mi mai amintesc cum ne-am despărţit şi cum am ajuns acasă, dar esenţialul e că: avem firma, suntem parteneri egali cu domnul Marlowe Phil şi nu ne rămâne decât să aşteptăm să ne pice primul caz.

Anunțuri

9 gânduri despre „Întâlnirea cu domnul Marlowe: un succes!

  1. Nu-i rau de loc, ba e chiar al dreaqu de atractiva povestea.
    Daca ai insa sange-n vana te sfatuiesc sa deschizi boticul catre dactilografasa-i mormai sa=si aminteasca de vechii amici de pe net; asta ca sa-ti dau zece bile albe.
    Asa ai doar una de la mine, bejaliule.

    Nu te teme, nu ma gandesc la Neveu ca el ii cel mai nou de pe-aicea…sunt altii cu stagii vechi pe siturile bantuite de Dacty si pe care Domnia Sa i-a lasat ca papucii cei rai de-ti fac bataturi.

  2. Îi dau dreptate „tăticului” Phil, eşti tare curajos!
    Norocul tău, dragul meu Nono, e că ai folosit expresia magică
    – Stai, nu trage don’ „cutare”! Sunt io, „miros de floare”!
    Altfel, parteneriatul nostru s-ar fi terminat chiar înainte de a începe.
    Apropos, dacă interlopii cei eleganţi şi sobri, înainte de a se împuşca, ar folosi expresia care te-a salvat, s-ar face mare economie la muniţie şi nici nu ar mai fi atâta zgomot şi atâtea pocnituri şi păcăneli.
    Phil mi-e tare simpatic. Este detectiv „meseriaş”, chiar dacă a avut nişte dubii în privinţa paternităţii.
    Aici, dă-mi voie să-ţi spun că ai fost cam fraier. Trebuia să-l laşi cu gura căscată în ezitarea lui, nu să te grăbeşti să dezminţi că nu suntem fiii lui! 🙂
    Oricum, era greu de demonstrat contrariul. Şi până la urmă, văzând că are doi „fii” inteligenţi, care vor să-i păşească pe urme, poate că ar fi acceptat şi gratis.
    Dar e bine şi aşa, 30% din profit în pierdere, e acceptabil.
    Aşadar, nu ne rămâne decât să aşteptăm să ne pice primul caz! Bravo!
    Totuşi, mă gândesc la o chestie: Phil te-a întrebat unde te-a găsit…
    Eu te-aş întreba cum ai ajuns şi ce căutai acolo, sub cearceaf… 🙂

    • Eşti genial, partenere! Nu m-am gândit să-i zic cu „miros de floare”! Cred că-l impresionam mai tare. Se fac teste ADN, amice. Nu mergea vrăjeala cu „fiii”.
      Cât priveşte cearşaful… Toţi aruncau priviri înspăimântate către cearşaf. M-am gândit că n-o să mă caute nimeni acolo.

      • Mulţumesc pentru compliment. Nici tu nu eşti mai prejos. Iată primul caz: două genii, între care singura legătură e că trăiesc pe acelaşi glob pământesc, vorba motanului Nichita, în rest, nicio asemănare, pot întocmi o afacere de succes? 🙂

      • Primul caz, dar şi prima greşeală! Iată, prietene eu sunt în stare de asta. Comentariul de mai jos este al meu, dar l-am trimis de la Ifim, din grabă şi, evident, din greşeală. Iată prima lecţie: niciodată, în nicio situaţie, să nu ne grăbim…

  3. … şi nici să ne luăm după aparenţe, căci aparenţele înşeală!
    Uită-te la ce am spus (miorlăit, de fapt, dar îţi propun să folosim miorlăiala cât mai puţin, şi doar atunci când situaţia impune) mai sus, atunci când am spus, era chiar mai jos. Sunt curios să văd ăsta unde mai apare. Dehh, curiozitatea, această proastă deprindere vecinică, pentru că-şi are originea la vecini, în meseria noastră, prinde bine! 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s