După atâtea zile plictisitoare pentru mine, fiindcă orice o întrebi pe Dacti, ea răspunde – lasă-mă, că am treabă! – ieri , ce credeţi, zice Dacti din senin:
– Hai să vedem şi noi cine a luat Ursul de Aur.
M-am bucurat! Imediat mi-am închipuit că vom face împreună o investigaţie, să-l prindem pe hoţ. Da’ nici vorbă! Dacti m-a dus să văd un film care n-a furat, ci a câştigat Ursul şi, după cât a stat ea de liniştită, cu ochii beliţi în ecran, bănuiesc că i-a plăcut filmul.
De două sau de trei ori am vrut s-o întreb câte ceva ce nu înţelesesem, dar m-a şuşuit.Ea însăşi s-a foit în scaun la scena aia când copilul, de fapt un domn de 35 de ani, cu barbă, îi explică mamei sale cum să nu-l mai sufoce. Poate fiindcă a fost prea lungă şi descriptivă.
Poate fiindcă ea ar fi tras o ţigară, nu ştiu…
Şi mie mi-a plăcut filmul, dar nu m-aş pricepe să vi-l povestesc. Duceţi-vă să-l vedeţi cu ochii voştri!
Aproape toate personajele de-acolo le întâlneşti în viaţă. Doar copilul, bietul băiat, domnul de 35 de ani cu barbă, mi s-a părut mai degrabă făcut din bucăţi, decât făcut bucăţi de doamna aceea foarte apăsătoare care era mama lui. Şi ultima lui replică…un clişeu aproape: „Deblochează-mă şi pe mine!”
Dar cel mai mult şi mai mult mi-a plăcut scena din bar, aceea cu martorul la accident sau coautorul de nedovedit al accidentului. Pentru că ăla era cu adevărat un personaj şi uluitor de viu, şi neaşteptat, şi controversat, şi plin de umbre şi lumini, jucat de unul dintre preferaţii mei: Vlad Ivanov. Pe care îl ştiu din „Poliţist, adjectiv”, un alt film care mi-a plăcut şi mai mult decât ăsta de ieri. Poate pentru că l-am văzut împreună cu Asta, de pe canapeaua ei albă.
Nono 