Comentarii

guest post

Băi, Nonolică! Eşti mare psiholog al tăcerilor mele, al lipsei de tutun, al foitului pe scaun.

Uite ce cred eu despre filmul cu pricina: că toată lumea care intră în sală poartă pe cap, ca pe o coroană de spini, trofeul: ursuleţul de aur.
Ce cred io, care l-am văzut, cu tine în traistă: e un film tare bun, tare meşteşugit, care a ratat aura de perfecţiune, încercând să explice, pe ici pe colo, ce credeau realizatorii lui că nu-i duce bibilica pe juraţi.

Ce-a ieşit: un colier – mărgele de aceeaşi dimensiune pe un fir de nailon foarte rezistent. Regula unu: nu punem o perlă lângă o biluţă de sticlă şi nu-i tragem imediat o gâlmă de lemn, perfect strujită, alături. Că, oricât de perfect netedă şi sferică ar fi boaba de lemn, tot de lemn rămâne şi preferăm perla imperfectă de mai-nainte.

Regula doi: ai obţinut, graţie ajutorului divin, un personaj ca „martorul” (Vlad Ivanovici, 5 minute), apăi iei scenariul de la capăt şi construieşti toate personajele măcar la acelaşi nivel.

Cu tot respectul pentru Luminiţa Gheorghiu, care s-a achitat magistral de rol, altele sunt tenebrelepoveştilor cu  mame posesive.

Atenţiune: copiii mamelor posesive nu se reduc la „legumă”: ei devin cu atât mai interesanţi, cu cât suma frustrărilor lor e mai nare. De aceea, nu trebuie priviţi din exterior, ci prin prisma unui personaj care-i acceptă, iubeşte, face front comun cu ei.

În fond, finalul, în coadă de peşte, nu pune niciun creier din sală la muncă. Recompensează minţile odihnite, cu „ei, las-aşa! ” Sau cu: „Probleme, Dorele? Las-că rezolvă mă-ta!”

Copilul de 35 de ani, adevăratul mort rezultat din accidentul de circulaţie, nu se trezeşte niciodată. Poate s-ar fi trezit, dacă ar fi coborât din maşină fără cuvinte, având măcar autonomie mecanică asupra portierei lui din spate. De revăzut atunci dialogul mut, filmat în oglinda laterală a maşinii, în care tatăl copilului fizic ucis dă mâna  –  dar îi întinde mâna stângă – celui care, din nenorocire, e omorâtorul fiului său, un tip de 35 de ani, mort de foarte multă vreme, prin grija mamei lui.

Ei, atunci filmul era aşa: o mamă posesivă şi potentă care şi-a omorât progenitura prin iubire şi posesie versus un tată oarecare, de la ţară, al cărui copil, până atunci viu, a încălcat sfatul părintelui său  de-a nu traversa pe oriunde.

E complicat, Nonolică!
Să ne bucurăm amândoi că am văzut „Glissando” şi „Poliţist, adjectiv”, înainte de a  urmări „Poziţia copilului”, striviţi, sub laba de aur, a Ursului Berlinez.

Anunțuri

2 gânduri despre „Comentarii

  1. Nonolică! 🙂

    Râd-râd eu, însă ţi-o spui,
    Ai rămas al nimănui.
    Dacti’-a ta, cum văz eu bine,
    Nu se mai ţine de tine.

    Filmele-o interesează,
    Cel mai mult, în astă fază.
    Iar pe-un detectiv de frunte,
    Când îl uită, când l-aruncă.

    Pe la mine nu mai treci.
    „Vom fi detectivi pe veci!”
    Nu aşa ne-a fost contractu’?
    Sau uiţi vorba, ca şi „actu'”?!

    Ce să-ţi spun, eu mai am treabă,
    La Baghi, cazuri grămadă!
    Dar te susţin şi-o spun mereu,
    Ăsta-i, doar meritul tău! 🙂

    • Prietene,
      dacă avem cazuri,grămadă, trimite-mi şi mie un dosar, să-mi arunc un ochi, să-l rezolvăm.
      La bureau a fost pustiu. N-am avut muşterii. Iar Dacti a fost forte ocupată. Când e ea „prinsă”, îmi taie mie netu’.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s