Tocmai lucram la tratatul meu de bune maniere, când se aude yala, apoi două mici bufnituri.
Aha!… Dacti a trecut la pantofi. De cizme n-are cum să se descalţe aşa, dintr-o simplă aruncătură de picior. Zduc, zduc! Pauză. Bombăneli.
– I-ai lăsat în baie, strig eu.
Nu răspunde, însă imediat se aude lipa-lipa prin bucătărie. I-a găsit. Papucii au o calitate rară: unde-i laşi, acolo-i găseşti. Restul ţine de lecitină şi ginkgo biloba. Dacti ia ginkgo, da’ probabil că nu ia destul.
– Unde-i foarfeca?
– La locul ei, strig iar.
În mod cu totul excepţional, foarfeca noastră e mereu la locul ei. Are o fantă specială în suportul de lemn al cuţitelor de bucătărie, pe care Dacti o respectă. De frică. Îi e teamă de tot ce taie, arde sau înţeapă. De-aia numără, din când în când, acele de gămălie înfipte în pernuţa lor. De-aia verifică de o mie de ori butoanele argazului, când pleacă de-acasă. Orice psiholog de duzină ştie că ăsta e comportament compulsiv, dar ea continuă să le controleze.
– Ce scrii? mă întreabă din politeţe.
– Un cod al bunelor maniere.
– Foarte bine! Începe cu asta: când dai cuiva un buchet de flori..
Foarfeca munceşte la capacitate maximă.
– …asigură-te că nu seamănă cu o jerbă de mort.
– Cine ţi l-a dat?
– Un agent.
– Secret?!
– Nu. De “vânzări”, oftează Dacti şi aruncă la gunoi surplusul de cozi şi ierburi inutile.
Dau cu delete peste tot ce-am scris până acum şi mâine mă apuc de buchetul de flori.
Cum trebuie să arate el, în codul bunelor maniere.
Nono 