Dacti mă cotropeşte, ca un cotropitor pur-sânge…

Cotropitorii înnăscuţi, ca Dacti, au două trăsături comune: comoditatea şi jinduirea. Prea comozi să trăiască în propria ţară, unde o fi ceva de muncit, jinduiesc la ţara altuia, unde altcineva munceşte, pliveşte, gresează, zâmbeşte, calcă pagini albe, să pară veline, să vină cotropitorul, să bată câmpii cu nesaţ, cazat la patru stele.

Dacti a citit introducerea asta, prea puţin prietenoasă, şi totuşi  se bagă:

În vreme ce politicienii noştri tăcuţi  îşi îndeasă căşti de protecţie pe frunte, prevăzute cu lămpaşe – o deghizare de care poate să se râdă ultimul tablagiu salariat la mascaţi – şi coboară inutil  în subteranele de negocieri şi discuţii, fiindcă aurul se exploatează cu cianuri, la suprafaţă, patria merge mai departe pe patru cărări.

-O cărare duce la afacerea cu câini vagabonzi, care începuse să dormiteze pe fonduri fixe şi era nevoie de-un scandal cu vărsare de sânge ca să se întremeze.

-Altă cărare duce la Roşia Montană, unde te pierzi în rapoartele umflate ale cercetătorilor ceauşişti, care erau capabili să raporteze wolfram sau cesiu – o tonă per miligram de steril, numai să îndeplinească cincinalul în patru ore şi jumătate, versus găselniţele de metale rare decelate de Nea Gabi, un fel de Dorel-ul resurselor, în cantităţi homeopatice (dă-le, bă, la proşti, cu pepeem-ul în cap, că nu ştie ei ce e aia „părţi per milion” şi, dacă pricepe, accidental, o să înţeleagă că era pe când nu s-a zărit, azi le vedem  şi nu e.)

-A treia cărare pe care bălăngănim e codul rutier, când va trebui să-ţi vinzi casa pentru plata unei amenzi de circulaţie. O să înflorească societatea homeleşilor care au pierdut casa părintească  prin: a) inundaţie, b) cămătărie, c) trecut pe roşu.

-A a patra cărare e Cărarea Pierdută, de Alain Fournier, pe care ar trebui s-o citim cu toţii, ca să nu mai  pierdem vremea inutil, încercând să înţelegem celelalte trei cărări.

 

Publicitate