Pentru toţi cei care ţin un blog…
Sigur, cuvintele vin de la sine. Dacă ai un blog-poveste, trebuie să povesteşti mai departe. Cuvintele n-au nicio importanţă. Să nu lipsească predicatele. Asta-i tot ce pretinde un blog de povestitor. Să se întâmple, din când în când, câte ceva.
Dacă ai un blog – loc de dat cu capul, nu contează povestea, contează scrisul spontan. Imagini, emoţii.
Dacă ai un blog, pur şi simplu, intitulat memorialuinuştiucui, blogul unui urs care a scris o carte de urs, atunci trebuie să înveţi să taci asupra tuturor problemelor neusruleşti.
Numai că eu mă simt îngrădit de un asemenea principiu.
Nono 
Ursu’ te înțeleg foarte bine !!!
P.S. muzica e perfectă !
Mă bucur când cineva mă înţelege. Înseamnă că suntem doi.
Greseala recunoscuta e pe juma’te iertata:)
În zilele noastre aș da credit pe mai mult de jumătate 🙂
Nono,zi-i Principesei ca am primit cartea . Miezul noptii m-a prins citind , lucru care tre’ sa recunosc, nu mi s-a mai intamplat de prea multa vreme. Dar am aflat cine era faptasul. Cel mai putin suspect , ca de obicei. Te pup pe ochelari.
Dragă Zuzu (mi-a dat voie Dacti să-ţi zic aşa), mă bucur că e în stare şi ea să scrie ceva care te ţine trează la miezul nopţii. Nu ştiu de ce am avem un aviz de la poştă. Să confirmăm, pe persoane fizice plus de câlţi, că ai primit cartea?
În fine!
Ne-ai făcut economie la buget de 10 hapuri antidepresive. Când un cuvânt bun vine de la un fost presupus inamic, e ca şi cum ar ploua cu ciocolată.
Te iubim, Zuzu!
Plecăciunile noastre – Dacti mă înghionteşte până la învineţire, să-ţi zic asta – ÎMPĂRATULUI. Că cică şi el face parte din poveste.
Tu înţelegi ceva? Eu, nu!