Adevărul despre Crăciun

V-am spus că, fără voia mea, m-am pomenit încălţat de Crăciun? V-am spus. Dacti a vrut să fie originală, să nu mă căciulească, ci să mă botoşească, cu ocazia.
Subconştientul genial poate are ceva de comentat. De explicat. De ce toată lumea o ia de sus în jos, numai Dacti o ia de jos în sus? Bine că nu mi-a pus şpilhozen tip „moş crăciun”! Subconştientul genial, dacă trece p-aici, o să găsească o chestie absolut ştiinţifică pentru care Dacti ia lucrurile de la capătul opus, îşi născoceşte piedici cu rafinament şi sfârşeşte prin a da o ploaie de lacrimi, acolo unde toată lumea face duş cu şampanie…

În fine. Gest drăguţ din partea lui Dacti – m-a luat în vizită la maică-sa, de Crăciun. Încălţat. O clipă, am avut senzaţia că vrea să-i arate botoşeii, dar nu se oboseşte să mă descalţe, însă m-am înşelat. M-a dus în braţe, nu în pungă, până la maşină, a descuiat cu stânga şi m-a ţinut sub braţul drept tot timpul, iar în scara blocului s-a întreţinut cu un tip cam de vârsta ei, care era „un vecin” până acum trei luni, dar de-atunci are un căţel pe nume Hachikō  şi Dacti vorbeşte cu el, de când şi-a luat câine,  ca şi cum l-ar pândi să moară de atac cerebral, iar câinele să-l aştepte enşpe mii de ani, ca-n film, în staţia de tren.  Tipul e fumător, dar are o faţă de om sănătos, îi zice căţelului „porcule!”, fiindcă se bagă prin toate smârcurile cu plăcere, dar el îl alintă aşa cu afecţiune, e un tip relaxat, are o firmă de ceva, şi nu cred că face parte dintre victimele posibile ale atacului cerebral, fiindcă e relaxat. Nu mai punem şi faptul că Hachi e un golden retriever, deştept, perfect,  dar fără nicio legătură cu câinele din film.
Hachi a vrut să mă cunoască mai bine, însă Dacti l-a scărmănat între urechi cu drag şi i-a dat pas.
Am călătorit ca un încălţat ce sunt, pe scaunul din spate.

Mama lui Dacti a fost aşa de impresionată de botoşeii mei, încât a tras un al patrulea scaun, de-ălea cu picioare de leu, şi m-a aşezat la masă pe trei perne, ca să mă aibă în vedere. Nu asta m-a impresionat la maximum, ci faptul că, atunci când mă punea la locul meu, mă ţinea cumva, ca pe o fiinţă, îmi sprijinea capul ca şi cum aş fi fost un nou-născut.
Asta mi-a plăcut!

Rămân cu botoşeii până aruncă Dacti coroniţele de brad din casă.
Cu puţin noroc, îi port şi la anu’.