Învăţătoarea

Pe-a mea n-o chema Blându, n-avea un nume aşa frumos, o chema Pieptan, zice Dacti şi râde, cu râsul ăla al ei fără sunet, care te bagă în sperieţi. Nu e tocmai un râs, e un zâmbet ca o strâmbătură, e începutul unei poveşti pe care trebuie s-o asculţi până la capăt, dacă nu vrei să iasă cu scandal.
Dacti, aşa bătrână cum e, a avut şi ea o învăţătoare, născută în Roşiorii de Vede. Prin nu ştiu ce minune, Victoria Pieptan, născută într-o localitate cu nume cel puţin ciudat, dacă nu cumva greşit gramatical, ajunsese învăţătoare pe strada Lemnea, în Bucureşti, la Liceul de Muzică.

Dacti bate ţigara de marginea scrumierei, până ce vârful de cenuşă devine rezonabil de scurt.
Era o proastă fără margini, zice Dacti. Spunea „acorea”, când vorbea de acuarelă şi le ordona  părinţilor, la şedinţa cu părinţii: „Daţi copiilor să citească julisvern !”
Părinţii îi urmau sfaturile, cumpărau cutii de acuarelă cu şaisprezece culori şi toate romanele lui Jules Verne, fiindcă n-aveau  de ales. Fireşte că, de opt martie, Ziua Femeii, îi cumpărau  bomboane, buchete de flori şi, unii, mai avuţi, adăugau un şirag de perle din plastic, un gablonţ de efect.
În clasa a patra, Învăţătoarea lui Dacti l-a adus alături de ea, la catedră, pe Marin Sorescu. Ăsta le-a citit copiilor Unde fugim de-acasă, cartea lui.

Dacti se numără printre acei puţini vieţuitori care l-au ascultat pe Sorescu, citindu-şi  cu voce tare propriul text.

Dacti a terminat de râs, de povestit, de strâmbat şi zice:

Vai, ce nasol! Cum e viaţa de azi, sulemenită. Ca să treci de şcoala primară, dai mită. Eminescu-i o umbră. Arghezi  –  o „Zdreanţă”. Sorescu – un gol.  Dacă vrei să-ţi educi copilul normal, ajungi în Instanţă.

 

 

 

Publicitate