Caleaşcă

Mă gândeam că, după ce-mi spală Dacti fularul, s-o rog să-mi închirieze o caleaşcă. Ceva modest, cu numai doi cai putere. Pentru plimbarea mea cu prea-frumoasa Andreotti.
Pentru seara când ne-om întâlni, căci va veni şi seara-aceea…

Anunțuri

O viaţă de duminici

Într-o lume tristă, gri,

dacă doar noi doi am fi,

 

lunea s-ar vedea, deodată,

îmbrăcată-n ciocolată,

marţea ar sosi, uşoară,

îmbrăcată-n sorţişoară,

miercurea s-ar costuma

în sclipiri de acadea,

joi ar înflori în tei

joi, exact de ziua ei,

vinerea s-ar alinta

lângă sâmbăta bătrână

care-nchide-o săptămână,

peste cea de-a şaptea zi.

 

Dacă doar noi doi am fi,
într-o lume nesfâşită…

Andreotti, preaiubită!…

 

 

 

 

 

Frumoasei Andreotti

Prietena mea, frumoasa Andreotti, a desenat un copac. M-am holbat la el vreo săptămână. I-am zis lui Dacti:
– Învaţă-mă şi pe mine să desenez un copac, să i-l dăruiesc lui Andreotti!
– Dacă Andreotti e tipa aia „cu capul în nori”, pe al cărei blog zaci ori de câte ori ai impresia că nu te vede nimeni, dacă e fătuca aia pentru care  scrii poezii, atunci ia d-acilea un sfat amical, în doi timpi şi trei mişcări.
Femeile se bucură atunci când primesc:

2013-Ferrari-458-Italia-Supercar-01[1]Dacă ai de gând să-i dăruieşti copaci, ia-ţi gândul de la ea!
Asta mi-a zis Dacti.
Dar azi-dimineaţă mi-am făcut rost, pe cont propriu, de un buchet de copaci pe care să i-l dăruiesc.
Frumoasei Andreotti.

DSC06214

Nişte ţărani. Trei.

Corneliu Drăgan Târgovişte - acuarelăI-au găsit. Primul arăta aşa. Plus aura de Înger Salvator pe care o văd numai Salvaţii, cu ochii minţilor lor.
Pe urmă, au venit la televizor. Nişte ţărani. Trei.
Platou, lumini, machiaj, întrebări. Răspunsuri deja studiate, mai întreabă-i odată, din nou. Intră publicitate.

Fă-le diplomă de erou! Fă-le program, du-i la morminte, pune-i să repete cum a fost, până înţelege şi ultimul prost. Ţăranii vorbesc şi asudă. Mai dă-le cu pudră!

Scoate untul din ei, bucură-te că au acceptat să vină, nu unul, ci trei.

Bucata de carne

Azi, Dacti a intrat pe uşă, a lăsat jos sacul ăla etern pe care-l foloseşte ca geantă de voiaj – poşetă – sarsana pentru piaţă, a venit glonţ  la mine şi m-a pupat.
M-am simţit teribil de stânjenit fiindcă nu ştiam dacă trebuie să-i mulţumesc sau să-i zic:
– Lasă, Dacti, nu te omorî cu firea! Şi ce dacă te-a dat afară?! Am câţiva prieteni care-ţi vor găsi imediat un serviciu. Ştii că orice rău e spre bine. Tu cazi mereu în picioare, numai eu cad exclusiv în cap.
Pe urmă şi-a văzut de treburile ei, şi-a scos paltonul, l-a aruncat pe pat (ceea ce e de bine, mi-am zis eu – şomerii îşi pun hainele cu grijă pe umeraş, ca să le păstreze cât mai mult timp în stare bună, că nu se ştie când îşi mai pot permite altele noi) şi s-a vârât cu nasul, ochelarii şi labele din faţă în calculator.
Mi-am făcut nişte socoteli cu regula de trei simplă, căreia un idiot i-a zis „simplă”, dar e complicată, dacă n-ai la dispoziţie hârtie şi creion şi-am aflat ce zi e azi, folosind enunţul: dacă 24 noiembrie (ziua când a avut Dacti lansare de carte şi m-a uitat acasă) a fost  într-o duminică, acum două săptămâni, iar azi e luni, în cât suntem astăzi?
În 9 decembrie.
Pe urmă am făcut proba uitându-mă pe-un calendar atârnat în perete şi s-a dovedit că efectuasem un raţionament corect.

9 Decembrie. Nu e ziua mea, nu e ziua ei, nu e zi de salariu,  nu e ziua în care a descoperit că singura boală care nu te ucide e „atacul de panică”, deşi se manifestă ca şi când…
Atunci de ce să mă fi pupat Dacti? Nu cumva are de gând să se sinucidă?
Nu, nu!… Să nu ziceţi; „Ţî, ţî, ţî!… Ce prostii îţi trec, măi, Nono, prin cap!”, fiindcă a mai încercat odată, când a zugrăvit singură tavanul din sufragerie. L-a terminat la capătul unei nopţi de pomină şi a declarat: „Asta e sinucidere curată!” …

Trei sferturi îngropată în  monitor, Dacti e, practic, absentă de-acasă.Aşa că mi-am aruncat un ochi în sacul ei de toată ziua, am extras cartea de căpătâi, cinstitul NOCEBO, şi am deschis la pagina unde era semnul de carte.
Pagina 61, titlu: LIMBA LUI ADAM.
Am citit capitolaşul cu pricina, pe care vi-l rezum, pe înţelesul meu: în secolul al XII-lea, un anume Frederick al II-lea s-a gândit să facă un experiment empiric, ca să afle care era limba vorbită în Rai, de primii oameni, Adam şi Eva. Mai ştiinţific spus, bebeluşi lipsiţi de orice model lingvistic, în ce idiom ar fi ales să se înţeleagă între ei, în mod spontan? Împăratul a prelevat 6 copilaşi abia născuţi din familiile unor simpli supuşi, care n-aveau dreptul să pună întrebări şi i-a adus la palat, asigurându-le doici pentru hrănire şi igienă cărora le-a interzis, cu desăvârşire, să le vorbească micuţilor.

Finalul trist al experimentului a fost că toţi cei şase bebeluşi au murit ănainte de-a vorbi.
Suspiciunea autorului e că doicile, mai catolice decât papa, nu doar că şi-au ţinut buzele cusute în timp ce-i alăptau, spălau, schimbau, dar au  renunţat la orice fel de mângâiere, cocoleală – cântec de leagăn şi  şi-au interzis orice gest de afecţiune, spre a nu-şi dezamăgi suveranul Frederick, sperând la o bonificaţie pentru serviciu exemplar.

Concluzia autorului, psihiatrul Patrick Lemoine, e că „asepsia relaţională este o otravă mortală pentru copilul mic”.
Capitolul se încheie cu următoarele „words”:
Ca să nu murim, avem nevoie de dragostea vehiculată prin intermediul comunicării, fie verbale, fie nonverbale.”

Am închis cartea şi-am pitit-o la locul ei, în desaga zilnică a lui Dacti.

Între timp s-a întuncat în aşa hal afară, că poate fi ora cinei, miezul nopţii, cântatul cocoşilor. Problema e doctorul ăsta, care a scris cartea s-a rezumat la ce avem nevoie, ca să nu murim. Da’ nu suflă o vorbuliţă despre ce avem nevoie ca să trăim şi, eventual, să trăim fericiţi.
Că uite, eu, de vreo cinşpe minute,de când am aflat că Dacti m-a pupat degeaba, trăiesc fericit. Chiar dacă ştiu că nu va dura o veşnicie, că mâine-mi iau castane că am zis pe blog chestia asta…

O să-i pun un cântec care-i place. Poate scap de castane…

Absolut sigur!…

Eu n-o să-mi sufoc relaţia cu Dacti. Dacă ei nu-i place ceva ce-am pus pe blog şi şterge – ducă-se! Cu toţii mai avem atâtea de spus…

Dar, câteodată, e mai bine să nu le spunem.
Ştiţi ce i-aş zice eu lui Dacti în fiecare zi? „Eşti mai bătrână ca Asta cu DOUĂZECI de ani! Dacă acum aş fi fost la Asta şi nu la tine, îmi cumpăra TABLETĂ. Aveam TABLETA MEA! Eram autonom. Eram… ”

Dar Dacti, care îmi lasă cu zgârcenie calculatorul ei, care nu vrea să scrie pe laptop fiindcă tastatura nu muşcă suficient din litere,  adică, dacă tot e ea ţăcănită, trebuie să-şi înfrăţească  ţăcăneala cu un ţăcănit , mă întreabă în fiecare zi: „Tu ce mai faci, Nono?” Şi tonul întrebării mă descurajează să-i ard un „Bine!” peste bot.
Mă prefac şi eu că tocmai fac ceva.
În trei din cinci situaţii îmi iese.