Ce-am mai făcut

Pe principiul „Ia, eu fac ce fac demult, Iarna viscolu-l ascult,” în ultima vreme n-am mai făcut altceva decât s-ascult pițigăielile unor păsări mici și nervoase, care se scoală cu noaptea în cap, dau cu acutele de azvârlita în geamurile noastre și țintesc atât de bine, încât ne sparg timpanele.
În rest, aștept să mi se facă baie. Dacti suflă fumul numai spre mine și cred că miros ca o pipă necurățată. Mașina noastră de spălat, intitulată „Proasta Familiei”, muncește din două în două zile, dar eu nu sunt pe lista de urgențe și nici măcar la murdari cronici. Sunt la „mai rezistă!”, împreună cu husa canapelei și cu aragazul, care trebuie spălat MANUAL. Aragazul, săracu’, n-are nicio pretenție. S-a înscris voluntar să iasă de pe lista celor care trebuie spălați, fiindcă n-a dat, încă, în foc, ibricul de cafea.  N-are harta Africii în jurul ochiului pe care se fierbe cafeaua, are doar așa, o erupție fină, ca un pojărel, de la sosul pentru macaroane.

Of! În uichend, Dacti s-a văzut, pentru prima și ultima dată, cu un amic din virtual, un scriitor, care s-a comportat mizerabil. Față de ea și față de toți comesenii. În urma întâlnirii, ăla a șters-o din FB, din blogroll, a șters-o pe ea și m/a șters și  pe mine.
Dacti nu l-a șters de nicăieri, din legăturile ei pe net, fiindcă și l-a șters din memorie. Din memoria ei, încărcată pe serverul de nădejde al sistemului ei nervos central, numit – popular – creer.

Prieteni, vă spun: o strângere de mână reală, cu tot ce implică ea, face cât zece mii de conversații pe net.

Așa că, prima înscrisă la baie generală, cu mult gel de duș și multă apă fierbinte, e Dacti. Pe urmă vin eu. Nu mă întrebați de unde știu, că știu. Aragazul n-are decât să-și facă iluzii deșarte. Ca toți tipii care ard gazul, are de așteptat.

Publicitate

M-a lăsat!

Să-mi văd filmul preferat, pentru a enşpea oară. Bine, n-a fost uşor s-o conving. I-am zis că tipu’ din rolul principal, Jason Statham, e niţel mai normal ca Vin Diesel. Adică:

le-ncasează grupa mare, are mereu mâinile ocupate, ca să-i omoare numai cu picioarele, face iureş printre ei fără armament în dotare şi îşi calculeză lecemeurile, cât să nu intre SMURD-ul american în şomaj, cu alte cuvinte, îi neutralizează, dar nu le ia zilele cu totul, îi lasă la dospit cinşpe minute, cât să se umfle iar muşchii pe ei şi, abia atunci, le aplică perversa de statele unite ale americii care, fireşte, nu se compară cu aia de Rahova, Sector 5.
Jason are stil!
Băi, una peste alta, Dacti m-a lăsat să revăd în linişte această imbecilitate de film! M-a lăsat să pricep cât e de sănătoasă reluarea. Nu că PROTEVEUL e pe ducă, nu! Duca postului e numai bună ca să înţelegi la ce sunt bune reluările.
Ca să descoperi cât erai de prost acum două luni.
Dacă generalizezi fenomenul, afli cât de prost eşti, în general.

Aşteptând-o pe Andreotti

Am învăţat câteva poezii pe care o să i le spun, la întâlnire.
Eminescu la aperitiv, fiindcă trebuie ascultat cu luare-aminte, pe stomacul  gol. Sper să nu ne dea roşii umplute cu brânză şi măsline cu sâmburi, fiindcă o fată care trebuie să scuipe sâmburii pe furculiţă şi să-i depoziteze undeva, cât mai discret, nu poate fi atentă la: „Atât de fragedă, te-asameni
    Cu floarea albă de cireş,
    şi ca un înger dintre oameni
    În calea vieţii mele ieşi” – şi ratez începutul.
La felul principal o să-i spun: „De-ai adormi iubito pe linia ferată
                                                 îmbujorate trenuri te-ar ocoli tiptil
                                                 din ceruri au să ningă baloturi mari de vată
                                                 vor fi beţii de rouă, se va dansa cadril.”
Dinescu e genial în două domenii: haleala şi poezia.
…Iar, la desert, o să-i recit din Dacti, strofa mea preferată:

                                                   De dragul tău ar curge un fluviu spre izvoare
                                                   şi frunzele uscate s-ar ridica în ramuri.
                                                   De dragul tău, o noapte,  s-ar stinge Ursa Mare
                                                   şi cai sălbatici, liberi, s-ar bucura de hamuri.

Pe urmă, Andreotti o să ceară o cafea. Dacă n-o s-o ceară, o să-l rog eu pe chelner să-i aducă o ceşcuţă mică, mică, de porţelan aproape transparent, cu cafea fiartă încet, la nisip, să mai avem timp de vorbă. Cât o să-şi bea Andreotti cafeaua, eu o să-i spun, tot din Dacti: Îţi cad doar îngeri în cafea.
                 Zdreliţii lor genunchi de ceară
                 se-ndoaie-n mine, cât să doară
                 tăcerile de catifea.

Şi dacă ea va dori, la sfâşitul serii, să facem o plimbare pe DN1, până la Româneşti, atunci eu o să-i povestesc o întâmplare plăcută şi ciudată, pe care nu v-am spus-o niciodată, despre prietenul meu, câinele.

Noapte bună!

 

Insomnie

Mi-am petrecut seara cocoţat pe pervazul ferestrei. Până pe la miezul nopţii, blocul  de vizavi atăta ca un careu de cuvinte înrucişate din ăla greu, cu foarte puţine pătrăţele negre.
O jumătate de oră mai târziu, pătrăţelele negre s-au înmulţit. Au rămas aprinse numai cuvintele scurte, de două-trei litere, gen: TU, NOI… Pe urmă s-au stins şi alea şi blocul de vizavi a devenit un bloc fără cuvinte, în care toată lumea doarme fiindcă e noapte şi mâine se duce la serviciu.
Pe la două, a trecut Dacti să bea apă şi să mă-ntrebe ce fac. I-am zis că BINE. În patru litere. Minciunile simple te scutesc de explicaţii ulterioare, de detalii. M-a mângâiat pe cap. A fost drăguţ din partea ei! S-a dus înapoi la culcare şi s-a întors pe  la trei. A mai băut nişte apă, în silă, era clar că nu-i era sete, dar îşi făcea de lucru prin bucătărie, să mă observe.
Luna era aproape rotundă, arăta ca un far de maşină pe fază lungă, atunci când becul celuilalt far e ars. Ne-am uitat împreună la ea câteva secunde şi Dacti a zis că arată ca un far de motocicletă. Până la urmă, luna a intrat în nori şi a început să semene cu o lună intrată în nori, nici urmă de maşini şi motociclete pe cer!…
Dacti a zis:
–  Dacă ţi-aş fi spus că Andreotti e mult mai înaltă ca tine, cu cel puţin un metru şi ceva, ai fi crezut că sunt o încuiată…
–  …geloasă!
– DA!
Amândoi am zis „da” în acelaşi timp.

Luna ieşise din nori şi gonea, ca un Harley adevărat, pe câmpiile negre ale cerului de cartier. Dacti a mai adăugat:
–  N-o scoate din blogroll, fiindcă un prieten BUN face mai mult decât o PREA-FRUMOASĂ. Dacă în zori,  primul nor rozaliu are formă de broască ţestoasă, atunci înseamnă că eu am dreptate.
La şase şi ceva a apărut broasca ţestoasă pe cer.

Şi. totuşi, eu încă mai sper…

A răci vs. a te răci

Un avion care nu prea etanşeiza la chedere şi puteai să răceşti în el, că te trăgea curentul. N-ai fi simţit imediat, poate la câteva ore după aterizare, poate a doua zi, când te-ar fi usturat în gât şi ţi-ai fi zis: „Băi, avionul ăla e de vină, o lătură de avion, am răcit în el, de la chedere.”
Asta ţi-ai fi zis, dacă ai fi apucat să aterizezi. Dar, cum n-ai apucat decât să cazi cu avionul, nu-ţi mai pasă de guturai, de chedere, de organe, statale sau de prelevat, stai întins în zăpadă şi înveţi gramatică pe propria piele: a răci vs. a te răci.
Devii reflexiv.

Atacul de Panică

Văd că e nevoie de precizări suplimentare…
Atacul de Panică e ca Atacul de la Smârdan (vezi foto).
Adică te simţi în timpul lui cum te simţi privind tabloul lui Grigorescu. Stai aşa, paralizat(ă) de teamă, cu sufletul cât un miez de nucă, adică mototolit crâncen şi maroniu, nu-ţi mai circulă sângele prin artere, doar frica morţii, ştii că dai colţul în secunda următoare, aproape că nu-ţi mai pasă, aşa de rău îţi este, dar se întâmplă ceva ciudat: timpul îngheaţă în secunda unu şi poa’ să treacă 10, 15, 30 de minute până s-arată secunda doi.
Paranteză: dacă în această secundă unu apare un tip cu stetoscopul de gât, un agent de circulaţie care-ţi cere actele la control sau un tip care-ţi zice: „mamă, ce frumoasă eşti, ce deşteaptă eşti, ce de lume suspină după tine!…” – asta e valabil pentru femei, la bărbaţi e varianta; „ce viril eşti!”… şi ajunge, Atacul de Panică  moare subit. Dacă n-ai asemenea noroc, atunci te ţine cât te ţine, până începe secunda aia, doi, în care nu dai colţul,dar  te duci să faci pipi şi, după ce tragi apa, ţi se pare că ăia care au fost martori la ce tocmai ţi s-a întâmplat sunt nişte bieţi nebuni, exageraţi, panicarzi, iubitori de telenovele.
Fiindcă ţie îţi este bine. Ăştia ce mai vor?
Dorobanţul îşi trece greutatea corpului pe următorul picior.
Scapă viu din atac şi învingător.

Pastilele ţin locul tipului cu stetoscop, al celui care arde de nerăbdare să-ţi facă proces verbal şi-al celei sau celui care-ţi ridică osanale. D’alea simţite!

N.B.: Atacul de Panică te ia pe nepregătite.

Dacti

Cuvinte

Pentru toţi cei care ţin un blog…
Sigur, cuvintele vin de la sine. Dacă ai un blog-poveste, trebuie să povesteşti mai departe. Cuvintele n-au nicio importanţă. Să nu lipsească predicatele. Asta-i tot ce pretinde un blog de povestitor. Să se întâmple, din când în când, câte ceva.
Dacă ai un blog – loc de dat cu capul, nu contează povestea, contează scrisul spontan. Imagini, emoţii.
Dacă ai un blog, pur şi simplu, intitulat memorialuinuştiucui, blogul unui urs care a scris o carte de urs, atunci trebuie să înveţi să taci asupra tuturor problemelor neusruleşti.

Numai că eu mă simt îngrădit de un asemenea principiu.

Cealaltă variantă. Varianta rea.

E că sunt oameni, zice Dacti, care se întreabă:- cum de pot cei doi părinţi să înregistreze un interviu cu Măruţă, pe băncuţă, ca să fie difuzat la Hepilica, în vreme ce ei se aflau în direct la Acces direct, puţin înainte sau după ce participaseră la mitingul lui Nadine?  Sau Nadin?   Negresa aia care se ţine departe de lumea exterioară cu dopuri de cauciuc în urechi, cumpărate din USA, că la noi nu se vând cu borcanul de murături, se vând două câte două.

-cum de au trecut doo săptămâni, până ce fratele mai mare al Legii lui Ionuţ a ajuns la psihiatri şi psihologi?

– de ce o reprezentare în acuarelă a familiei Legii lui Ionuţ, făcută îm plin examen psihiatric de fratele mai mare, unde fratele mai mic e reprezentat ca un frate mai mic, fără cap, doar cu o pată albă în loc de, ar trebui să-i facă pe specialişti să considere că e marcat de imaginae frăţiorului sfâşiat şi mâncat de câini?

Un psiholog mai bătrân, dar  nu chiar Freud însuşi, ar putea să aprecieze gradul de invidie faţă de fratele mai mic. Care beneficiază de mai multă afecţiune şi atenţie din partea părinţilor, aşa cum e şi normal.
Păcat că n-a beneficiat!
Fratele mai mare poate asista  la exterminarea fratelui mai mic. După ce s-a asigurat că a scăpat de el, se duce să anunţe.

Decât s-o aburim în variante probabile, mergând până acolo unde bunica NU bea o bere, pe bancă, în parc, la taclale, ci era cu ochii pe ei, ca un şoim antrenat, mai bine să ne întrebăm: cât de tare e Haloperidolul, că părinţii ăştia rămaşi orfani de un copil, fac turul televiziunilor şi-l expun telefragmentat în coşciug, încălcând ultimissimul drept la demnitate umană al bietului Ionuţ,  creator de lege la patru ani, plătitor cu viaţa?

Ziua DOI

Acuma… dacă v-aş zice că dumnealor mănâncă exclusiv creveţi, iar Dacti mănâncă brânză cu roşii, supă de dovlecei (pedeapsă de la maică-sa)  şi cotlet cu legume, înăbuşit, reiese clar că Alexuţa şi Mihăiţă trăiesc pe picior mare.
Greşit! Creveţii lor, de firmă, arată ca nişte viermi  deshidrataţi în primele cinci minute şi după un sfert de ceas arată ca ceva urât, şi lui Dacti i s-a explicat că ceva-ul urât se descompune în apă, dar creveţii îşi păstrează forma pe care le-a dat-o firma lor de creveţi.
Aşa că dimineaţa, când spălăm vasul şi ţestoasele fac duş în chiuvetă, aglomerarea de chestii oribile care se adună peste zi nu e chiar sută la sută formată din creveţi hidrataţi, dar nici sută la sută din ceva-ul care trebuie primenit.  E un amalgam greţos care cere studii superioare plus masterat.
În momentul ăsta ambele broscuţe strănută. Ceea ce e absolut broscuţesc normal, un semn de bine general, o să mai petrecem o noapte liniştită în plină terorare.

Din greşeală

Citesc pe blogăria All:

„Pentru recenzie mi-am ales doua carti care pe mine m-au incantat si anume: Loverbook scrisa de italianca Simona Sparac. Iar cea de-a doua carte pe care mi-o doream sa o citesc era Noul cod al bunelor maniere, dar din pacate in loc de aceasta carte am primit Nono (povestea unui ursulet de plus) scrisa de Renata Carageani care este o scriitoare romanca contemporana. Nu m-am suparat o voi citi pe aceasta in loc de cartea dorita.”

După ce am dat cu apă oxigenată pe sufletu-mi de câlţi, unde se înfipseseră două gloanţe de calibru mic dar suficient de mortal ca să producă hemoragie până şi la ursuleţi de pluş –  „ din pacate in loc de aceasta carte am primit Nono (povestea unui ursulet de plus) scrisa de Renata Carageani care este o scriitoare romanca contemporana” şi „Nu m-am suparat o voi citi pe aceasta in loc de cartea dorita.”, m-am întrebat cine face selecţia opiniilor de păstrat la rubrica „poate vă place şi asta”, la ALL?

Cineva de la ALL sau de la concurenţă? Mi-e teamă că cineva de la ALL!
Deci cineva, o duduie, a solicitat „Noul cod al manierelor elegante” şi a primit „NONO”, ori se epuizase „Noul Cod”, ori „NONO” era pe supraştoc, ceea ce nu e adevărat, ori cinevaua aia trimiţătoare îi mai subtilă decât ne-am putea imagina şi îşi zise: „vrei cod dă maniere elegante?!… Ia d-acilea! Că mai manierat ca Nono, nu fu nimeni, în vreo carte publicată la noi!”
Prefer să iau în calcul ultima variantă. Pentru binele şi dovada de inteligenţă şi competenţă a tuturor celor implicaţi.

A, am uitat să precizez: apa oxigenată mă decolorează. Aşa că nu mi-e bună.