Mărţişor

Am scobit în vechiul blog al lui Dacti. Am descoperit că nu e chiar aşa de baborniţă precum se dă. Am găsit o poezie de sfârşit de săptămână din care se vede, clar, că şi ea a fost, cândva, îndrăgostită de un clovn de circ.

Pun versurile ei pe blogul meu, nu ca s-o fac de râs, ci ca MĂRŢIŞOR, pentru toate acele persoane care trebuie să găsească, la capătul şnurului, ceva:

Weekend cu Clovn

În mine locuieşte, neştiut,
un clovn fugit din trupele nomade.
Avea doar farduri, când l-am cunoscut
şi-un zâmbet vlăguit, dar cumesecade.

Ploua în noaptea-ceea, era joi
şi s-a ascuns cu trusa-i de culori
sub geamul străveziu  de-atâtea ploi,
privind în sus, cu ochii arzători.

L-am întrebat de rostul lui, de nume
şi mă pierdusem toată-n chipul viu
de clovn nebun, vagabondând  prin lume,
reclama unui zâmbet stacojiu.

Mi-a povestit cum deturnase nori
şi cum furase curcubeu şi stele,
să-şi facă alte haine şi-ncălţări,
s-ajungă-aici, în pragul minţii mele.

Tot ascultându-l, ploaia se oprise
şi parcă-n ochii lui, aşa de tineri,
sclipeau minciuni, teribilism si vise…
Şi-n mine parcă se făcuse vineri.

De-atunci, îl tot ascult şi-l tot ignor.
Îmi curge-acum fiinţa lui prin sânge,
o clipă zeu, o clipă muritor,
râzând afară, înăuntru plânge.

Din când în când, îşi dă puţin cu fard
şi-n ochii lui, incandescenţi şi chimici,
se-ntâmplă numai gânduri care ard
şi-n mine – numai sâmbete-duminici.

Publicitate

Caleaşcă

Mă gândeam că, după ce-mi spală Dacti fularul, s-o rog să-mi închirieze o caleaşcă. Ceva modest, cu numai doi cai putere. Pentru plimbarea mea cu prea-frumoasa Andreotti.
Pentru seara când ne-om întâlni, căci va veni şi seara-aceea…

Insomnie

Mi-am petrecut seara cocoţat pe pervazul ferestrei. Până pe la miezul nopţii, blocul  de vizavi atăta ca un careu de cuvinte înrucişate din ăla greu, cu foarte puţine pătrăţele negre.
O jumătate de oră mai târziu, pătrăţelele negre s-au înmulţit. Au rămas aprinse numai cuvintele scurte, de două-trei litere, gen: TU, NOI… Pe urmă s-au stins şi alea şi blocul de vizavi a devenit un bloc fără cuvinte, în care toată lumea doarme fiindcă e noapte şi mâine se duce la serviciu.
Pe la două, a trecut Dacti să bea apă şi să mă-ntrebe ce fac. I-am zis că BINE. În patru litere. Minciunile simple te scutesc de explicaţii ulterioare, de detalii. M-a mângâiat pe cap. A fost drăguţ din partea ei! S-a dus înapoi la culcare şi s-a întors pe  la trei. A mai băut nişte apă, în silă, era clar că nu-i era sete, dar îşi făcea de lucru prin bucătărie, să mă observe.
Luna era aproape rotundă, arăta ca un far de maşină pe fază lungă, atunci când becul celuilalt far e ars. Ne-am uitat împreună la ea câteva secunde şi Dacti a zis că arată ca un far de motocicletă. Până la urmă, luna a intrat în nori şi a început să semene cu o lună intrată în nori, nici urmă de maşini şi motociclete pe cer!…
Dacti a zis:
–  Dacă ţi-aş fi spus că Andreotti e mult mai înaltă ca tine, cu cel puţin un metru şi ceva, ai fi crezut că sunt o încuiată…
–  …geloasă!
– DA!
Amândoi am zis „da” în acelaşi timp.

Luna ieşise din nori şi gonea, ca un Harley adevărat, pe câmpiile negre ale cerului de cartier. Dacti a mai adăugat:
–  N-o scoate din blogroll, fiindcă un prieten BUN face mai mult decât o PREA-FRUMOASĂ. Dacă în zori,  primul nor rozaliu are formă de broască ţestoasă, atunci înseamnă că eu am dreptate.
La şase şi ceva a apărut broasca ţestoasă pe cer.

Şi. totuşi, eu încă mai sper…

Adevărul despre Crăciun

V-am spus că, fără voia mea, m-am pomenit încălţat de Crăciun? V-am spus. Dacti a vrut să fie originală, să nu mă căciulească, ci să mă botoşească, cu ocazia.
Subconştientul genial poate are ceva de comentat. De explicat. De ce toată lumea o ia de sus în jos, numai Dacti o ia de jos în sus? Bine că nu mi-a pus şpilhozen tip „moş crăciun”! Subconştientul genial, dacă trece p-aici, o să găsească o chestie absolut ştiinţifică pentru care Dacti ia lucrurile de la capătul opus, îşi născoceşte piedici cu rafinament şi sfârşeşte prin a da o ploaie de lacrimi, acolo unde toată lumea face duş cu şampanie…

În fine. Gest drăguţ din partea lui Dacti – m-a luat în vizită la maică-sa, de Crăciun. Încălţat. O clipă, am avut senzaţia că vrea să-i arate botoşeii, dar nu se oboseşte să mă descalţe, însă m-am înşelat. M-a dus în braţe, nu în pungă, până la maşină, a descuiat cu stânga şi m-a ţinut sub braţul drept tot timpul, iar în scara blocului s-a întreţinut cu un tip cam de vârsta ei, care era „un vecin” până acum trei luni, dar de-atunci are un căţel pe nume Hachikō  şi Dacti vorbeşte cu el, de când şi-a luat câine,  ca şi cum l-ar pândi să moară de atac cerebral, iar câinele să-l aştepte enşpe mii de ani, ca-n film, în staţia de tren.  Tipul e fumător, dar are o faţă de om sănătos, îi zice căţelului „porcule!”, fiindcă se bagă prin toate smârcurile cu plăcere, dar el îl alintă aşa cu afecţiune, e un tip relaxat, are o firmă de ceva, şi nu cred că face parte dintre victimele posibile ale atacului cerebral, fiindcă e relaxat. Nu mai punem şi faptul că Hachi e un golden retriever, deştept, perfect,  dar fără nicio legătură cu câinele din film.
Hachi a vrut să mă cunoască mai bine, însă Dacti l-a scărmănat între urechi cu drag şi i-a dat pas.
Am călătorit ca un încălţat ce sunt, pe scaunul din spate.

Mama lui Dacti a fost aşa de impresionată de botoşeii mei, încât a tras un al patrulea scaun, de-ălea cu picioare de leu, şi m-a aşezat la masă pe trei perne, ca să mă aibă în vedere. Nu asta m-a impresionat la maximum, ci faptul că, atunci când mă punea la locul meu, mă ţinea cumva, ca pe o fiinţă, îmi sprijinea capul ca şi cum aş fi fost un nou-născut.
Asta mi-a plăcut!

Rămân cu botoşeii până aruncă Dacti coroniţele de brad din casă.
Cu puţin noroc, îi port şi la anu’.

Oraşul Vechi, în orb…

Am descoperit apacaldă!
Netul e o lume doar  pentru orbi.

Orbii au un privilegiu absolut: nu văd cum arăţi. Doar te ascultă, cu foşnetele tale, pornind de la haine sau de la materialul din care eşti făcut.
Dacti zice că mirosul de mucegai e emblema Oraşului  Vechi. Zice că, până şi Croitoraşul de vizavi, care duhneşte a transpiraţie proaspătă, poartă în el mirozna Oraşului Vechi. Aia de mucegai. Ecranată, fireşte, de duhoarea de ceapă tocată de la subţiori dar, dacă stai să-l adulmeci atent, peste mirosul lui banal de om care n-a descoperit deodorantul, planează  mirosul Oraşului Vechi, de mucegai.
Ceea ce e nedrept, zice Dacti, fiindcă Oraşul Vechi va mirosi de-a pururi a scoţisoară. Indiferent câţi vagabonzi, drogaţi sau nebuni nespălaţi îl locuiesc.

Cuvinte

Pentru toţi cei care ţin un blog…
Sigur, cuvintele vin de la sine. Dacă ai un blog-poveste, trebuie să povesteşti mai departe. Cuvintele n-au nicio importanţă. Să nu lipsească predicatele. Asta-i tot ce pretinde un blog de povestitor. Să se întâmple, din când în când, câte ceva.
Dacă ai un blog – loc de dat cu capul, nu contează povestea, contează scrisul spontan. Imagini, emoţii.
Dacă ai un blog, pur şi simplu, intitulat memorialuinuştiucui, blogul unui urs care a scris o carte de urs, atunci trebuie să înveţi să taci asupra tuturor problemelor neusruleşti.

Numai că eu mă simt îngrădit de un asemenea principiu.

Cum a fost:

Toamnă cu dat bir cu fugiţii

E, aşa se întâmplă întotdeauna când laşi pe careva de încredere să-ţi ţină locul…
Prostia mea! Că nu trebuia să mă-ncred în meteorologi. Cum n-ar trebui să ne-ncredem în seismologi, geologi, futurologi şi alţi virusologi de serviciu. Toţi mint. Toţi ăştia cu logi în coadă mint. De ce? Numai ei ştiu! De fapt, cred că e singurul adevăr pe care-l deţin şi se agaţă cu dinţii de el: ăsta, că trebuie să mintă. Ca să nu zică nu ştiu sau habar n-am. Genul de răspuns care i-ar scoate din categoria „-logilor” şi i-ar azvârli cu brutalitate în tagma „oamenilor simpli”. Adică ăia care spun nu ştiu şi n-am idee şi habar n-am, de zeci de ori pe zi, fără să-şi facă probleme că vor fi luaţi de proşti.

Da’ nu asta era ideea. Ideea era că am rugat-o pe Dacti să se ocupe de blog, pentru că fuseseră trei nopţi consecutive cu temperaturi sub zece grade  şi am crezut că pot intra legal în C.O., care la noi se cheamă de hibernare şi ea a zis: „Da, fireşte, vezi-ţi de treabă, visează, distrează-te, relaxează-te, dormi!”…  şi n-a făcut nimic altceva decât să-şi vadă de treburile ei şi să-i ameninţe pe ăia din comitetul de bloc că, dacă nu dau drumul robinetului de căldură măcar noaptea, văd ei pe dracu’!

Şi-acum e plăcut, sunt doojdoo de grade în casă, şi m-am înviorat, am scos nasul pe fereastră – şaişpe grade cu plus, şi trebuie să mă întorc la blogul meu.
L-am deschis, am rupt pânzele pe care le ţesuseră păianjenii cât s-a ocupat ea în locul meu şi, la bloguri pe care le urmăresc, am găsit o poză minunată cu o frunză ruginie.
Stăpâna blogului nu scrisese nimic. Lăsase doar frunza aia să vorbească de la sine, adică băi, e bine, e frumos, e toamnă-n cartier, nu ştiu când vine marele cutremur, dar mă mulţumesc să vă las o frunză-n geam, ne citim mâine-poimâine, dac-o fi ceva de zis.

E o frunză atât de frumoasă, că nici soarele  n-a avut curaj să se bage prea mult în seamă cu ea – în definitiv ar fi putut s-o orbească, să-i ia culorile, să spele cu ele pe jos, dar a lăsat-o în pace. O frunză, acolo, ca în fiecare toamnă, ca în fiecare an, indiferent ce mint seismologii, geologii, futurologii… „Uite o frunză ca lumea. Ia s-o las, să-şi vadă de treabă!” Aşa cred c-a zi soarele  şi şi-a văzut şi el de treaba lui.

Cum o fi pe lumea ailaltă?

Exact asta se întrebau toţi, dar se ţineau de balustradele de fier cu ambele mâini şi nu se uitau nici în stânga, nici în dreapta, se uitau numai în jos, şi nu prea departe, nu mai departe de treapta următoare, fiin’că aşa le zisese Ghidul: „Atenţie la scări!…Să nu alunece careva, că…”

În fine!… Unii s-au uitat, probabil că cei mai fricoşi, ăia care-şi făcuseră socoteala – „Îi dau dracului de bani, dacă arată prea nasol, renunţ, mă dau niţel mai la dreapta, să le fac loc ăstora care vor să ştie cu tot dinadinsul  cum e dincolo.”

Până la urmă, n-a renunţat nimeni. Dacă ai dat un ban, scoţi untul din el. O femeie scâncea aiurea – „Mi-e frică, mi-e frică!”, dar barbatul care îi păşea înainte, cu ochii încleştaţi de treapta următoare şi cu mâinile sudate de balustrade, o încuraja – „Taci, că ne facem de râs!”

Singurii cu adevărat fericiţi eram eu, care fusesem lăsat pe bancheta din spate a maşinii noastre şi un labrador căruia nu i se permisese accesul, în ciuda faptului că stăpânii i-ar fi plătit biletul întreg, fiindcă, zicea ghidul, ar putea să prăvale niscai bolovani în capul celor de mai jos. Sigur că pe treptele alea sigure şi metalice nu era nici urmă de bolovan, dar ghidul nu era absolut deloc pregătit să aibă un vizitator patruped care nu ştie „să se ţină cu propriile mâini de balustradă”, cum scria pe instrucţiunile de vizitare.

Dacă Dacti ar fi fost ceva mai îndrăzneaţă, i-ar fi rugat pe stăpânii căţelului s-o lase să-l fotografieze, fiindcă era într-adevăr frumos, iar ei, la ieşire, erau mult prea bucuroşi că au bifat-o şi p-asta, ca să refuze o poză.

Uite de ce adezivii pentru construcţii au apărut ceva mai târziu…