Băi, ca să ne relaxăm într-un mod demn…

Nu ştiu ce vrea calul de lemn.
Ştiu că azi a venit la Dacti un domn profesor universitar, bolnav de prostată, care se mai vindecase odată! Cu produsul ASEA. Căutaţi-l pe net. Te vindecă, în 95% din cazuri, concret. De orice boală. Spray-ul conţine o soluţie banală. Apă cu sare. Nu se dau concentaţii, dar te vindecă miraculos, din cap până jos.  Pe lună, foloseşti trei flacoane. În bani vechi – şase milioane. Le bei, te stropeşti, îl faci momeală la peşti… Cert este – că nu e nicio poveste. Orice boală-ai avea, bei şi aplici A-SE-A. Spray-ul arată ca un deodorant, dar niţel mai şarmant. Mai  isteţ. O problemă de preţ.

Căutaţi-l pe net. E acolo!… Important ca orice navetă cerească Apollo.

Băi, apă cu sare! Cine-l consumă , trăieşte. Cine nu, se topeşte.
E cea mai deşteaptă invenţie din ultima sută de ani. Aşa mărturisesc patru medici golani, care sunt, eventual, patru actori. Apă cu sare ASEA – sau mori.

Când dracu’, vreun oarecare Dorel, va inventa PICAMERRUL SACRU, ăla care-ţi face piciorul mai mic, te face dansator înnăscut din buric, te face deştept din tâmpit, te face DOREL din Brad Pitt?

 

Oameni buni, de anul nou înc-o urare: nu tot ce umblă pe net, te ţine-n picioare.

Şchioape rime

(Leliei Munteanu, şi numai ei!)

V-am zis că sunt dependent de televizor? Probabil că v-aţi dat seama şi singuri…
Da. Sunt! Precum în Cer, aşa şi pe Pământ.

Dacă se luminează dreptunghiuleţul, eu mă uit. Nu depinde de mine la ce, depinde de Dacti. Care şi ea depinde de telecomandă. Adică îi face telecomanda cu ochiul s-o folosească, au ba. Povestea aia cu dacă nu-ţi place ce vezi pe un canal la televizor, ai telecomandă, foloseşte-o, e mai va!
E ca povestea cu de ce au elefanţii ochii roşii? – Ca să se ascundă în cireş! –  Păi vezi ce bine s-au ascuns?!
Adevărul e de nepătruns.
Toţi ştim că elefanţii n-au ochii roşii. Da’ mai stăm umpic pe canalul care dă un reportaj cu cireşi că, poate, cine ştie, descoperim elefanţii.
Ideea e că nu schimbi din prima. Mai ai niţintică răbdare…
În ultimele zile am înţeles că trăim într-o ţară de Basm. Avem un Împărat, doi Regi, ba poate chiar trei, dacă-l punem la socoteală şi pe M.S. Mihai, şi-atunci ce nu ne convine?

Că are cine să ne poarte de grijă şi să ducă Basmul mai departe?
Noi nu trebuie decât să sărbătorim: înmormântări, căderi de bolovani, ziua vreunui Sfânt care care cade în mijlocul săptămânii şi se face punte… Când a făcut podul Apolodor din Damasc?  Da’ când a fost inaugurat? Marţea viitoare? Atunci Marţi să fie zi liberă, pentru Apolodor. Miercuri şi Joi să sărbătorim Puntea şi Vineri să respectăm, prin uitat la televizor, adevăratul moment în care Apolodor a terminat Podul şi l-a dat în consum.
Ar mai trebui să eliberăm o zi, aia în care s-a născut Gellu Naum, dar s-a întâmplat în weekend. Şi Apolodorul lui era cam pinguin. Contează mai puţin…

Aşa că,în ţara de Basm în care trăim, ne rămâne  Lunea, când muncim foarte puţin. Fiindcă se ştie, lunea nu dai randament, că vii după weekend, mai neatent.

 

Din nefericire, pot fi uneori oribil. La modul cumplit.

FAPTIC, o femeie,  înainte de-a intra să viziteze cu grupul organizat o peşteră, a vrut să fotografieze o stâncă. Pe timpul necesar fotografierii stâncii care merita fotografiată, după părerea ei de femeie încă vie, o bucată din stânca aceea sau chiar stânca aceea, în integralitatea ei,  care urma să fie imortalizată în poză,  sau o stâncă vecină, sau orice alt bolovan pe care abia-l mai ţinea pământul la locul lui, s-a prăvălit de-acolo şi-a OMORÂT-O!

Obiectul provocator de moarte avea şapte kilograme. Asta zic toate ziarele, indiferent că numesc peştera vizitabilă Polovraci sau a Muierii. Că nu peştera contează, ci stânca de şapte kilograme.  Ideea e că şapte kilograme trebuie cumva legate de acceleraţia gravitaţională, dar asta nu e treaba mea, e  a fizicienilor.
A SMURD-iştilor nici atât, ei au mers după procedurile standard, au încercat să resusciteze un humanoid, bănuiesc că au ştiut din prima că n-au ce, dar s-au ţinut după protocolul de resuscitare, ca o pisică după motocel, fiindcă, mai târziu, vine un domn procoror care nu face diferenţa între Vene şi Artere, nici măcar alfabetic,da’  poa’ să zică-virgulă-că, dacă mai trebuiau să insiste încă  cinşpe secunde…
Şi le face dosar.

Una peste alta, femeia a murit.
Nasol!
Nasol e un cuvânt prea blând pentru a trage linie între viaţă şi moarte, dar aşa a zis Dacti, că e nasol. Şi tot aşa zic şi eu, fiindcă la mine deosebirea e strict teoretică, da’ lui Dacti i-a mai murit câte cineva, ştie cum e.

ZIARISTIC vorbind, asta e nu e  o ştire. E o porcărie care ţi se poate întâmpla, chiar dacă eşti fan Pavel Coruţ, mănânci sănătos şi vrei să devii vegan în scurt timp.

Ideea e că poţi muri oricând, de colţul mesei din sufragerie (extensibilă), dacă nu l-ai ratat, împiedicându-te în covor. Poţi muri cu o bucătură de cârnaţ în gât, dacă nu ţi se efectuează manevra Heimlich, poţi muri de bătrâneţe, de plictiseală, de geaba, de barcader…
Ideea e că poţi muri, în infinit de multe feluri stupide, care nu ating niciodată stupiditatea simplă a miracolului că poţi trăi.

O ştire ar fi fost, după celebrul exemplu al omului care a muşcat  un câine şi nu invers, ca această fiinţă de sex feminin să fi supravieţuit impactului cu un bolovan în ţeastă , indiferent de formula acceleraţiei gravitaţionale în care introducem un bolovan teoretic staţionar, de 7 kg.

Dar ZIARIŞTII au găsit ceva, să-şi justifice salariul pe august, a.c ( nu aer condiţionat, ci 2013).: femeia era mama unei femei care fusese soţia unui tip care… hai, mai bine să-l prescurtăm pe tip, ca să ne-nţelegem.  Deşi, dacă e să-l definim pe ordonată, nu mai rămâne nimic din el.  Rămâne IC. Genul de definiţie în două litere pe care o completezi imediat într-un careu de cuvinte încrucişate, fiindcă ar completa-o şi câinele tău, dacă ar fi înnebunit după rebus.

Şi-atunci, n-am eu dreptate?

Ştirea corectă, după mine,  sună aşa:  pe un drum de munte, înainte de-a intra să viziteze o peşteră oficial vizitabilă, o femeie a murit, în mod stupid, lovită în cap de bolovanul pe care-l fotografia. Sau de unul din apropiere.
Criminaliştii vor stabili asta, după ce vor developa filmul. Sau după ce-l vor descărca în calculatorul lor breaz, de la secţia de poliţie.

Născut poet

V-am zis eu vreodată că m-aş pricepe la poezie? Nu cred. Şi susţin asta în continuare.
Se zice că românul e născut poet, dar cred că afirmaţia se referă numai oameni cu cetăţenie română, dobândită prin naştere sau la cerere. Deci eu, pe a cărui etichetă scria made in Germany, şi sunt urs de jucărie, nu mă încadrez. Asta nu mă împiedică să mai citesc, uneori, şi poezie. Şi să mi se înnoade nişte câlţi în gât, ca şi cum mi-ar veni să plâng. De ce? Nu ştiu! Că dacă nu mă pricep, nu ştiu dacă-i bună sau proastă. Dar trag nădejde că, dacă-i pune nodu-n gât unei arătări  de câlţi sintetici plus conglomeratul spongios, lavabil, din interior, are şanse mari să fie POEZIE. De Mircea Dinescu.

La cîtă neuitare-ntre noi s-a așternut,

aduc un braț cu lemne din secolul trecut

să încălzesc cerneala bătrînă din stilou

și mortul fără groapă uitat în patul tău.

N-o să măsor cenușa de-obidă și necaz

c-am fost fitil de lampă în lampa ta cu gaz,

ci o să-ncerc cu milă să scot dintr-un joben

pisica ta cea oarbă, care-asculta Chopin

și mîngîindu-i blana cu scînteieri gălbui

uscata creangă-a mîinii să simtă zvîc de pui

ca semn că moarta noastră iubire n-a murit

cinci lumînări cu unghii ți-aprind în infinit.

De unde-i copiată, citiţi în Caţavencii de ieri. Noapte bună şi răcoroasă tuturor!

Din greşeală

Citesc pe blogăria All:

„Pentru recenzie mi-am ales doua carti care pe mine m-au incantat si anume: Loverbook scrisa de italianca Simona Sparac. Iar cea de-a doua carte pe care mi-o doream sa o citesc era Noul cod al bunelor maniere, dar din pacate in loc de aceasta carte am primit Nono (povestea unui ursulet de plus) scrisa de Renata Carageani care este o scriitoare romanca contemporana. Nu m-am suparat o voi citi pe aceasta in loc de cartea dorita.”

După ce am dat cu apă oxigenată pe sufletu-mi de câlţi, unde se înfipseseră două gloanţe de calibru mic dar suficient de mortal ca să producă hemoragie până şi la ursuleţi de pluş –  „ din pacate in loc de aceasta carte am primit Nono (povestea unui ursulet de plus) scrisa de Renata Carageani care este o scriitoare romanca contemporana” şiNu m-am suparat o voi citi pe aceasta in loc de cartea dorita.”, m-am întrebat cine face selecţia opiniilor de păstrat la rubrica „poate vă place şi asta”, la ALL?

Cineva de la ALL sau de la concurenţă? Mi-e teamă că cineva de la ALL!
Deci cineva, o duduie, a solicitat „Noul cod al manierelor elegante” şi a primit „NONO”, ori se epuizase „Noul Cod”, ori „NONO” era pe supraştoc, ceea ce nu e adevărat, ori cinevaua aia trimiţătoare îi mai subtilă decât ne-am putea imagina şi îşi zise: „vrei cod dă maniere elegante?!… Ia d-acilea! Că mai manierat ca Nono, nu fu nimeni, în vreo carte publicată la noi!”
Prefer să iau în calcul ultima variantă. Pentru binele şi dovada de inteligenţă şi competenţă a tuturor celor implicaţi.

A, am uitat să precizez: apa oxigenată mă decolorează. Aşa că nu mi-e bună.