Cadoul

Azi, Dacti  a mai vândut o carte. Poate că, în toată ţara, o fi vândut patru sau şase. Dar, pentru exemplarul ăsta, garantez eu.
Iată cum s-a întâmplat: o prietenă de-a ei trebuia să facă un cadou unei profesoare deştepte.  Când trebuie să dăruieşti ceva unei profesoare deştepte, ai obligaţia să nu uiţi că ar mai fi existat încă cel puţin nouăzeci şi nouă de lucruri, cu mult mai strict necesare, care ar fi bucurat-o mai mult.
Dacă-i iei un parfum, e posibil ca ei să i se fi terminat deodorantul. Dacă-i iei dodorant, o jigneşti. Înseamnă că cel puţin o dată mirosea a transpiraţie la şedinţa cu părinţii. Dacă-i iei un şal frumos, de mătase cu lână, nu-i exclus ca ea să ofteze după mănuşile uitate pe nu ştiu ce ghişeu. Dacă-i cumperi mănuşi, înseamnă că realizezi că pentru ea treizeci de lei contează. Flori îi duc toţi. Florile cad primele de pe listă.
Dar dacă-i duci o carte? A?
O carte cu autograf de autor. Asta înseamnă că: a) ştii că e o persoană căreia îi place să citească (adică e deşteaptă şi dedicată profesiei şi b) nici tu nu eşti vreo „mămică” de-aia, care se împrietenşte cu „mămicile” din parc, majoritatea casnice, crescătoare de copii. Eşti o mamă care e în relaţii destul de strânse cu cineva care a scris o carte şi poa’ să-i ceară un autograf pentru profesoara preferată a fiicei ei.
Un parfum bun e scump, un deodorant e ieftin şi miroase a insultă. Un şal ca lumea e scump, o pereche de mănuşi e ca şi cum te-ai oferi să-i plăteşti apa rece din factura de întreţinere.

O carte, însă, e altceva. E ca o declaraţie de dragoste şi ca un mea culpa: „Nu vă pot sponsoriza, integral sau parţial existenţa, dar pot face o mică reverenţă în faţa spiritului dumneavoastră şi mă declar liniştită şi bucuroasă că-mi instruiţi copilul.”

Nu? Nu e mai bine aşa?

 

Sinergism

Dacti umblă întotdeauna cu ceva la ea. Cum umblă astmaticii cu spray-ul ăla, care le uşurează respiraţia, Dacti umblă cu nişte pastile pentru contra atacului de panică şi cu o carte.  Uneori trec zile în şir fără să se atingă de ele. De pastile şi de carte. Dar le cară, conştiincioasă, în caz că.
Să le luăm pe rând…
Pastilele îi sunt utile în nouă din zece atacuri de panică, fiindcă, imediat ce-şi  adulmecă  o stare paradoxală, un preludiu la atac, Dacti bâjbâie prin geanta-sac, pipăie cutia cu antidotul şi se calmează. Poa’ să vină Atacul mai abitir ca Cei Patru Cavaleri ai Apocalipsei, că ea face pâc! – în blisterul cu hapuri de Contra-Atac şi-i scade pulsul. Până duce comprimatul la gură – e aşa de mic, încât poţi să-l înghiţi fără apă, globul pământesc îşi reia învârtirea normală, mai tremură niţel contururile lumii înconjurătoare, dar Dacti deja a luat două guri de aer în mod controlat, adică, mental, respiră în pungă, ca americanii, în filmele lor.
Uneori înghite pastila, alteori nu. Uneori, când anormalul iese din scenă bătut şi Dacti e bine, într-un exces de generozitate, înghite chestia aia albă, de doi-virgulă-cinci milimetri diametru, fiindcă n-are ce pierde. Toată cutia, cu cin’zeci de tablete, costă cât  patru ţigări.

Cartea pe care o plimbă Dacti e altceva. Uneori plimbă o cărămidă de carte, alteori  una de doi centimetri grosime. Aproape niciodată nu apucă să citească din  ea pe apucate, dar de plimbat, o plimbă.  Ca să dea de cutia Contra-Atac, fără discuţie, Dacti dă mai întâi de cotorul cărţii aceleia.
Am întrebat-o:
-Băi, Dacti, de ce umbli cu cartea aia la tine, dacă tot ştii că n-apuci să citeşti, decât acasă?

Ea îmi zice că „pentru sinergism”.

Bucata de carne

Azi, Dacti a intrat pe uşă, a lăsat jos sacul ăla etern pe care-l foloseşte ca geantă de voiaj – poşetă – sarsana pentru piaţă, a venit glonţ  la mine şi m-a pupat.
M-am simţit teribil de stânjenit fiindcă nu ştiam dacă trebuie să-i mulţumesc sau să-i zic:
– Lasă, Dacti, nu te omorî cu firea! Şi ce dacă te-a dat afară?! Am câţiva prieteni care-ţi vor găsi imediat un serviciu. Ştii că orice rău e spre bine. Tu cazi mereu în picioare, numai eu cad exclusiv în cap.
Pe urmă şi-a văzut de treburile ei, şi-a scos paltonul, l-a aruncat pe pat (ceea ce e de bine, mi-am zis eu – şomerii îşi pun hainele cu grijă pe umeraş, ca să le păstreze cât mai mult timp în stare bună, că nu se ştie când îşi mai pot permite altele noi) şi s-a vârât cu nasul, ochelarii şi labele din faţă în calculator.
Mi-am făcut nişte socoteli cu regula de trei simplă, căreia un idiot i-a zis „simplă”, dar e complicată, dacă n-ai la dispoziţie hârtie şi creion şi-am aflat ce zi e azi, folosind enunţul: dacă 24 noiembrie (ziua când a avut Dacti lansare de carte şi m-a uitat acasă) a fost  într-o duminică, acum două săptămâni, iar azi e luni, în cât suntem astăzi?
În 9 decembrie.
Pe urmă am făcut proba uitându-mă pe-un calendar atârnat în perete şi s-a dovedit că efectuasem un raţionament corect.

9 Decembrie. Nu e ziua mea, nu e ziua ei, nu e zi de salariu,  nu e ziua în care a descoperit că singura boală care nu te ucide e „atacul de panică”, deşi se manifestă ca şi când…
Atunci de ce să mă fi pupat Dacti? Nu cumva are de gând să se sinucidă?
Nu, nu!… Să nu ziceţi; „Ţî, ţî, ţî!… Ce prostii îţi trec, măi, Nono, prin cap!”, fiindcă a mai încercat odată, când a zugrăvit singură tavanul din sufragerie. L-a terminat la capătul unei nopţi de pomină şi a declarat: „Asta e sinucidere curată!” …

Trei sferturi îngropată în  monitor, Dacti e, practic, absentă de-acasă.Aşa că mi-am aruncat un ochi în sacul ei de toată ziua, am extras cartea de căpătâi, cinstitul NOCEBO, şi am deschis la pagina unde era semnul de carte.
Pagina 61, titlu: LIMBA LUI ADAM.
Am citit capitolaşul cu pricina, pe care vi-l rezum, pe înţelesul meu: în secolul al XII-lea, un anume Frederick al II-lea s-a gândit să facă un experiment empiric, ca să afle care era limba vorbită în Rai, de primii oameni, Adam şi Eva. Mai ştiinţific spus, bebeluşi lipsiţi de orice model lingvistic, în ce idiom ar fi ales să se înţeleagă între ei, în mod spontan? Împăratul a prelevat 6 copilaşi abia născuţi din familiile unor simpli supuşi, care n-aveau dreptul să pună întrebări şi i-a adus la palat, asigurându-le doici pentru hrănire şi igienă cărora le-a interzis, cu desăvârşire, să le vorbească micuţilor.

Finalul trist al experimentului a fost că toţi cei şase bebeluşi au murit ănainte de-a vorbi.
Suspiciunea autorului e că doicile, mai catolice decât papa, nu doar că şi-au ţinut buzele cusute în timp ce-i alăptau, spălau, schimbau, dar au  renunţat la orice fel de mângâiere, cocoleală – cântec de leagăn şi  şi-au interzis orice gest de afecţiune, spre a nu-şi dezamăgi suveranul Frederick, sperând la o bonificaţie pentru serviciu exemplar.

Concluzia autorului, psihiatrul Patrick Lemoine, e că „asepsia relaţională este o otravă mortală pentru copilul mic”.
Capitolul se încheie cu următoarele „words”:
Ca să nu murim, avem nevoie de dragostea vehiculată prin intermediul comunicării, fie verbale, fie nonverbale.”

Am închis cartea şi-am pitit-o la locul ei, în desaga zilnică a lui Dacti.

Între timp s-a întuncat în aşa hal afară, că poate fi ora cinei, miezul nopţii, cântatul cocoşilor. Problema e doctorul ăsta, care a scris cartea s-a rezumat la ce avem nevoie, ca să nu murim. Da’ nu suflă o vorbuliţă despre ce avem nevoie ca să trăim şi, eventual, să trăim fericiţi.
Că uite, eu, de vreo cinşpe minute,de când am aflat că Dacti m-a pupat degeaba, trăiesc fericit. Chiar dacă ştiu că nu va dura o veşnicie, că mâine-mi iau castane că am zis pe blog chestia asta…

O să-i pun un cântec care-i place. Poate scap de castane…

Gândesc pozitiv

Azi m-am trezit foarte devreme. Practic, m-am trezit chiar înainte de-a mă culca. Vedeţi, pare că mă exprim complicat. Era mai simplu să zic: n-am dormit toată noaptea. Adică am avut insomnie. Dar trebuie să gândesc pozitiv. Trebuie să iau partea bună a lucrurilor.A devenit regulament de ordine interioară chestia asta, de când îmi citeşte Dacti cartea cu NOCEBO.

Din cauza ei
Datorită ei, căutăm împreună, în fiecare zi, un post de ştiri bune. Bineînţeles că nu găsim, dar ne oprim la unul obişnuit, cu ştiri rele şi le reinterpretăm.
De pildă, dacă auzim că pe autostrada Bucureşti-Piteşti s-au ciocnit două  maşini, ne gândim imediat: ce bine!  Primo, că nu eram noi acolo, secundo, că noi păstrăm distanţa regulamentară, conducem cu viteză adaptată condiţiilor de drum şi, de fapt, în afara oraşului e întotdeauna altcineva la volan, unu’ care chiar se pricepe şi, tertio, dacă tocmai s-au buşit unii, conform calculului probabilităţilor (pe care Dacti nu-l stăpâneşte, dar vorbeşte despre el ca şi cum ar fi doctoriţă în statistici), şansa ca să fim şi noi implicaţi într-o poveste de-asta, cu service şi tinichigii auto, scade simţitor.
Pe principiul ăsta, o să ajungem să chiuim amândoi de bucurie când vom afla că s-a prăbuşit un lift sau că a luat foc un metrou, pentru că Dacti e claustrofobă şi nu foloseşte decât în mod excepţional asemenea mijloace de transport, deci, iar, probabilitatea ca ei să i se întâmple, tinde către zero.

Deocamdată ne-am oprit din lectură, facem o pauză şi exersăm modularea efectului nociv al informaţiei într+unul pozitiv. Cred că de-aia nici n-am dormit azi-noapte, că am stat cu ochii lipiţi de televizor, să monitorizez ştiri.
Problema e că Dacti ia nişte pastile care până la cartea cu pricina îi scădeau tensiunea, iar acum nu i-o mai scad şi mă bate gândul să i le înlocuiesc cu unele contra durerilor de burtă, foarte asemănătoare, ca să văd dacă nu cumva obţin rezultatul dorit.

Aforismul zilei, pe care l-am sustras, fireşte, din cartea noastră de căpătâi şi-mi cer iertare anticipat tuturor medicilor, de la rezidenţi  şi specialişti la profesori universitari, că am curajul să-l pomenesc aici, sună aşa:

„OMUL SĂNĂTOS ESTE UN BOLNAV CARE SE IGNORĂ…”

p.s.: Nu e pentru voi, e mai mult pentru Dacti. Şi îmi asum consecinţele. Dacă nu mai apar pe blog o vreme, înseamnă că le şi suport. Dacă „o veme” o să însemne LUNI DE ZILE, sunaţi voi la 112 şi rugaţi să vi se facă legătura cu Comisarul Grigore Kader.

Citim împreună o carte.

Dacti şi cu mine, vreau să zic. Citim împreună cartea asta:

misterul noceboE ciudat că după ditamai târgu’ de carte, Dacti a venit acasă cu porcăria asta ştiinţifică, deşi o rugasem să-mi cumpere  „În arşiţa nopţii” de John Ball. Zice că n-a găsit-o. Bine, a trebuit s-o cred. În definitiv ea a fost acolo, nu? În vreme ce eu am stat lângă monitor şi-am admirat praful de pe capacul imprimantei, o pudră cenuşie, pe care o muscă umblase în sus şi-n jos, lăsând urmele tălpilor ei punctiforme. S-a stricat frumuseţe de strat fin, omogen, aproape invizibil, până nu l-a călcat musca asta de sfârşit de noiembrie…
Acum trebuie şters. Acum se observă că e praf.
Dacti a adus treaba cu nocebo.

-Băi, supercarte! Stai să vezi…
S-a apucat direct să-mi citească, n-am avut timp măcar s-o-ntreb ce-i aia „nocebo”?
Ne aflăm la pagina 54, încă nu ştiu ce-s ăia neuromediatori, fiindcă autorul e un psihiatru francez şi nu procedează ca americanii, nu te consideră prost prin definiţie, nu-ţi compară neuromediatorii cu nişte viermişori, cu nişte boabe de mazăre, te lasă de izbelişte, dacă ai atâta curiozitate în vine cât să afli singur ce-s ăia neuromediatori, bine. Dacă n-ai, înseamnă că n-a scris cartea şi pentru tine.

Bun. La pagina 53, domnul doctor Patrick Lemoine ne explică ce e telemerul: un picioruş de cromozom, care se tot scurtează, producând îmbătrânirea celulară. Dar există o enzimă numită telomerază care împiedică scurtarea picioruşelor cromozomiale, e un fel de Bechtel  al drumeagurilor informaţiei genetice, construieşte, repară, se opune distrugerii.

La aceeaşi pagină Lemoine zice că, în cancer, principala caracteristică a celulelor neoplazice e aceea de a secreta foarte mult Bechtel – telomerază -, care asigură duşmănoaselor celule viaţă lungă, proliferare fericită, pârtie spre nemurire.
La pagina 54 doctorul Lemoine ne-a spus deja cum s-ar putea lupta împotriva cancerului: eliminând, selectiv, doar telomeraza celulelor maligne.

Dar cartea este despre cât rău ne face buletinul de ştiri, despre cum ar trebui să nu ne lăsăm impresionaţi  de informaţia care produce panică, despre cum ne manipulează media cu răuri predestinate, de la încălzirea globală la boala vacii nebune, de la catastrofa de pe şosea (cinci morţi  într-o maşină care s-a contorsionat în jurul copacului), la imaginea reluată, până la hipersaturaţie, a prăbuşirii turnurilor gemene.

Încep să devin curios. Poate nu e o carte pentru mine, deşi Dacti îmi explică jumătăţile de pagină la care mă încrunt, dar poate că e o carte pentru voi.

Aşadar, s-o citim împreună!

Băi, ia uitaţi-vă ce-mi face Dacti!…

 

 

D-aia tăcea ea, mititica, ori de câte ori o-ntrebam „Ce mai faci, ce mai zici, cum o mai duci?”!

Da’ nu-mi pare rău, nu-s invidios, mă bucur pentru ea. Dacă un urs e capabil să scrie o carte, ea, Dacti, de ce n-ar putea?
Acum numărul scriitorilor din casă a crescut cu 100%. Nu că e tare? Doi scriitori în 56mp.

Îi aşteptăm cu drag la lansare pe toţi cei care o iubesc pe Dacti, precum şi pe cei n-o înghit şi au de gând s-o fluiere.

p.s. Trag nădejde că proasta mă ia şi pe mine la eveniment…