O carte cum nu s-a mai scris. Vreodată.

Ştiu! Am exagerat în titlu. Trebuia să fi citit absolut toate cărţile care s-au tipărit până azi, 7 iunie 2013, ca să am dreptul să spun „vreodată”. Recunosc: n-am citit nici a milionimea parte din cărţile care s-au scris şi, dacă ar fi să merg până la capăt cu mărturisirea, citesc ce-mi aruncă Dacti.
Nici Dacti n-a citit cine ştie ce, adică a citit mult sub „puţin”, dacă „puţin” e 1000 de cărţi, cât a citit bibliotecarul orb, care se declara mulţumit, fiindcă, recitind a nu ştiu câta oară „1001 de nopţi”, era capabil să admită că a înţeles tâlcul acestei poveşti infinite, de ce o mie şi-una şi nu o mie…
Adevărul e că, atunci când reciteşti o carte fiindcă simţi nevoia, înseamnă că duhurile altor cărţi necititie se lasă mângâiate între urechi, ca nişte pisici răsfăţate  care ştiu că-ţi fac favoarea să se lase mângâiate de tine şi nu de altcineva.

DACĂ CITEŞTI ASTA ÎNSEAMNĂ CĂ AM MURIT” e una dintre cărţile alea pe care, dacă n-ai murit încă, vrei s-o reciteşti. E…

Pentru numele lui Dumnezeu!… Dacti şi cu mine încă ne mai tragem nasul, ca să ne ţinem lacrimile în conturul pleoapelor şi citim, pentru a nu ştiu câta oară, coperta patru,  de un roz infect, cu speranţa că mai e ceva de citit, că povestea lui Otto încă nu s-a terminat. 

Cartea asta, credeţi-mă, face cât un uitat pe gaura cheii în propria viaţă, ceea ce e mai mult decât speră orice psihoterapeut, cu canapea de piele şi voce groasă.

Anunțuri

Citiţi cartea asta!

Fraţi de cruce
Dacti a citit-o şi e alt om. A citit-o sâmbăta trecută. A stat în pat, ca bolnavii, nu s-a mişcat dintre perne până n-a terminat-o. Am auzit-o râzând singură, în hohote, ceea ce e un lucru bun, şi pentru bolnavi, şi pentru sănătoşi.
I-a plăcut atât de mult, încât, de vreo două ori, a greşit şi m-a strigat Elling.
Pe urmă a văzut şi piesa , invitată la teatru de Strada Ficţiunii, care sărbătorea doi ani de existenţă. Şi de-acolo a venit bucuroasă ca un cintezoi. M-a pupat. Băi, M-A PUPAT!!!
Şi mi-a zis: „Nonolică, tu-ţi dai seama că eşti co-riveran cu Elling?”
Treaba asta m-a pus pe gânduri. Am citit-o şi eu. De-atunci plutesc. Mă aflu în starea aia de bine, fericire niţel invidioasă, în care te  înmoaie orice text atât de bun, încât ţi-ar fi plăcut să-l fi scris tu.

Şi da, mă simt un pic Elling, aşa cum o să vă simţiţi şi voi după ce o terminaţi.

Nu, nu pot să vă povestesc despre ce e vorba. Cică în deschiderea spectacolului de teatru, a făcut-o deja un mare critic literar. De fapt, a comis-o. A povestit de-a fir a păr, aşa cum s-a priceput el şi cât a priceput el din carte. Cică absolut toţi ăia din sală care încă n-o citiseră, aproape sigur că nu se vor atinge de ea.
Şi eu nu sunt critic literar, n-aş putea să vă tai cheful de lectură şi să vă lipsesc de plăcerea de după. De după o poveste absolut minunată.

Aşa că nu pot decât să fiu pisălog şi să vă repet: citiţi cartea asta!