Caleaşcă

Mă gândeam că, după ce-mi spală Dacti fularul, s-o rog să-mi închirieze o caleaşcă. Ceva modest, cu numai doi cai putere. Pentru plimbarea mea cu prea-frumoasa Andreotti.
Pentru seara când ne-om întâlni, căci va veni şi seara-aceea…

Anunțuri

Aşteptând-o pe Andreotti

Am învăţat câteva poezii pe care o să i le spun, la întâlnire.
Eminescu la aperitiv, fiindcă trebuie ascultat cu luare-aminte, pe stomacul  gol. Sper să nu ne dea roşii umplute cu brânză şi măsline cu sâmburi, fiindcă o fată care trebuie să scuipe sâmburii pe furculiţă şi să-i depoziteze undeva, cât mai discret, nu poate fi atentă la: „Atât de fragedă, te-asameni
    Cu floarea albă de cireş,
    şi ca un înger dintre oameni
    În calea vieţii mele ieşi” –
şi ratez începutul.
La felul principal o să-i spun: „De-ai adormi iubito pe linia ferată
                                                 îmbujorate trenuri te-ar ocoli tiptil
                                                 din ceruri au să ningă baloturi mari de vată
                                                 vor fi beţii de rouă, se va dansa cadril.”
Dinescu e genial în două domenii: haleala şi poezia.
…Iar, la desert, o să-i recit din Dacti, strofa mea preferată:

                                                   De dragul tău ar curge un fluviu spre izvoare
                                                   şi frunzele uscate s-ar ridica în ramuri.
                                                   De dragul tău, o noapte,  s-ar stinge Ursa Mare
                                                   şi cai sălbatici, liberi, s-ar bucura de hamuri.

Pe urmă, Andreotti o să ceară o cafea. Dacă n-o s-o ceară, o să-l rog eu pe chelner să-i aducă o ceşcuţă mică, mică, de porţelan aproape transparent, cu cafea fiartă încet, la nisip, să mai avem timp de vorbă. Cât o să-şi bea Andreotti cafeaua, eu o să-i spun, tot din Dacti: Îţi cad doar îngeri în cafea.
                 Zdreliţii lor genunchi de ceară
                 se-ndoaie-n mine, cât să doară
                 tăcerile de catifea.

Şi dacă ea va dori, la sfâşitul serii, să facem o plimbare pe DN1, până la Româneşti, atunci eu o să-i povestesc o întâmplare plăcută şi ciudată, pe care nu v-am spus-o niciodată, despre prietenul meu, câinele.

Noapte bună!

 

Frumoasei Andreotti

Prietena mea, frumoasa Andreotti, a desenat un copac. M-am holbat la el vreo săptămână. I-am zis lui Dacti:
– Învaţă-mă şi pe mine să desenez un copac, să i-l dăruiesc lui Andreotti!
– Dacă Andreotti e tipa aia „cu capul în nori”, pe al cărei blog zaci ori de câte ori ai impresia că nu te vede nimeni, dacă e fătuca aia pentru care  scrii poezii, atunci ia d-acilea un sfat amical, în doi timpi şi trei mişcări.
Femeile se bucură atunci când primesc:

2013-Ferrari-458-Italia-Supercar-01[1]Dacă ai de gând să-i dăruieşti copaci, ia-ţi gândul de la ea!
Asta mi-a zis Dacti.
Dar azi-dimineaţă mi-am făcut rost, pe cont propriu, de un buchet de copaci pe care să i-l dăruiesc.
Frumoasei Andreotti.

DSC06214

Cadoul

Azi, Dacti  a mai vândut o carte. Poate că, în toată ţara, o fi vândut patru sau şase. Dar, pentru exemplarul ăsta, garantez eu.
Iată cum s-a întâmplat: o prietenă de-a ei trebuia să facă un cadou unei profesoare deştepte.  Când trebuie să dăruieşti ceva unei profesoare deştepte, ai obligaţia să nu uiţi că ar mai fi existat încă cel puţin nouăzeci şi nouă de lucruri, cu mult mai strict necesare, care ar fi bucurat-o mai mult.
Dacă-i iei un parfum, e posibil ca ei să i se fi terminat deodorantul. Dacă-i iei dodorant, o jigneşti. Înseamnă că cel puţin o dată mirosea a transpiraţie la şedinţa cu părinţii. Dacă-i iei un şal frumos, de mătase cu lână, nu-i exclus ca ea să ofteze după mănuşile uitate pe nu ştiu ce ghişeu. Dacă-i cumperi mănuşi, înseamnă că realizezi că pentru ea treizeci de lei contează. Flori îi duc toţi. Florile cad primele de pe listă.
Dar dacă-i duci o carte? A?
O carte cu autograf de autor. Asta înseamnă că: a) ştii că e o persoană căreia îi place să citească (adică e deşteaptă şi dedicată profesiei şi b) nici tu nu eşti vreo „mămică” de-aia, care se împrietenşte cu „mămicile” din parc, majoritatea casnice, crescătoare de copii. Eşti o mamă care e în relaţii destul de strânse cu cineva care a scris o carte şi poa’ să-i ceară un autograf pentru profesoara preferată a fiicei ei.
Un parfum bun e scump, un deodorant e ieftin şi miroase a insultă. Un şal ca lumea e scump, o pereche de mănuşi e ca şi cum te-ai oferi să-i plăteşti apa rece din factura de întreţinere.

O carte, însă, e altceva. E ca o declaraţie de dragoste şi ca un mea culpa: „Nu vă pot sponsoriza, integral sau parţial existenţa, dar pot face o mică reverenţă în faţa spiritului dumneavoastră şi mă declar liniştită şi bucuroasă că-mi instruiţi copilul.”

Nu? Nu e mai bine aşa?

 

Ză dei after…

… care se traduce, în limba română, prin The day After şi, ca să ducem traducerea până la capăt – A Doua Zi de Crăciun.

A doua zi de Crăciun nu se întâmplă nimic.
Se termină ţigările.
Dacti se duce la chioşc. Chioşcul e un magazin cât o bucătărie (partea funcţională) de vilă, plasat sub o viloacă. Dacti zice viloacă tuturor caselor care, deşi au teren suficient, îşi plasează dormitoarele la etaj, ca să se vadă din depărtare ce bine o duc proprietarii lor.
Cumpără ţigări, pâine şi apă.
Vânzătoarea sacrificată în a doua zi de Crăciun poartă o hlamidă roşie, bordisită cu alb. E o femeie mică de statură, grasă, tunsă scurt după stass-ul românesc, care ieri a făcut pe gazda pentru cine ştie ce unchi idioţi şi nepoţi, dar astăzi e la muncă, vinde bere, vin, pâine, cafea, chestii de-astea care se termină când te aştepţi mai puţin.

Dacă n-ar fi pus-o patroana prăvăliei de sub viloacă să arate ca o paiaţă, ar fi arătat exact cum e: o femeie care n-are foarte multe zile libere de sărbători, fiindcă ia unşpe milioane de lei vechi pe lună, bani curaţi, cu contract de muncă, cu dări, taxe şi asigurări plătite,  dar astea sunt amănunte… În a doua zi de Crăciun o supără varicele, ar mai fi dormit un ceas azi-dimineaţă, aşa că-i dă ţigările lui Dacti de parcă le-ar scoate de la congelator, de parcă ar muta munţii din loc, pentru două pachete de ţigări, total  – dooş-şapte de lei. A! Mai e şi apa, şi pâinea… Treiştrei. Ca la doctor.

Dacti merge pe drum şi cântă: dum, dum…

Adevărul despre Crăciun

V-am spus că, fără voia mea, m-am pomenit încălţat de Crăciun? V-am spus. Dacti a vrut să fie originală, să nu mă căciulească, ci să mă botoşească, cu ocazia.
Subconştientul genial poate are ceva de comentat. De explicat. De ce toată lumea o ia de sus în jos, numai Dacti o ia de jos în sus? Bine că nu mi-a pus şpilhozen tip „moş crăciun”! Subconştientul genial, dacă trece p-aici, o să găsească o chestie absolut ştiinţifică pentru care Dacti ia lucrurile de la capătul opus, îşi născoceşte piedici cu rafinament şi sfârşeşte prin a da o ploaie de lacrimi, acolo unde toată lumea face duş cu şampanie…

În fine. Gest drăguţ din partea lui Dacti – m-a luat în vizită la maică-sa, de Crăciun. Încălţat. O clipă, am avut senzaţia că vrea să-i arate botoşeii, dar nu se oboseşte să mă descalţe, însă m-am înşelat. M-a dus în braţe, nu în pungă, până la maşină, a descuiat cu stânga şi m-a ţinut sub braţul drept tot timpul, iar în scara blocului s-a întreţinut cu un tip cam de vârsta ei, care era „un vecin” până acum trei luni, dar de-atunci are un căţel pe nume Hachikō  şi Dacti vorbeşte cu el, de când şi-a luat câine,  ca şi cum l-ar pândi să moară de atac cerebral, iar câinele să-l aştepte enşpe mii de ani, ca-n film, în staţia de tren.  Tipul e fumător, dar are o faţă de om sănătos, îi zice căţelului „porcule!”, fiindcă se bagă prin toate smârcurile cu plăcere, dar el îl alintă aşa cu afecţiune, e un tip relaxat, are o firmă de ceva, şi nu cred că face parte dintre victimele posibile ale atacului cerebral, fiindcă e relaxat. Nu mai punem şi faptul că Hachi e un golden retriever, deştept, perfect,  dar fără nicio legătură cu câinele din film.
Hachi a vrut să mă cunoască mai bine, însă Dacti l-a scărmănat între urechi cu drag şi i-a dat pas.
Am călătorit ca un încălţat ce sunt, pe scaunul din spate.

Mama lui Dacti a fost aşa de impresionată de botoşeii mei, încât a tras un al patrulea scaun, de-ălea cu picioare de leu, şi m-a aşezat la masă pe trei perne, ca să mă aibă în vedere. Nu asta m-a impresionat la maximum, ci faptul că, atunci când mă punea la locul meu, mă ţinea cumva, ca pe o fiinţă, îmi sprijinea capul ca şi cum aş fi fost un nou-născut.
Asta mi-a plăcut!

Rămân cu botoşeii până aruncă Dacti coroniţele de brad din casă.
Cu puţin noroc, îi port şi la anu’.

Oraşul Vechi, în orb…

Am descoperit apacaldă!
Netul e o lume doar  pentru orbi.

Orbii au un privilegiu absolut: nu văd cum arăţi. Doar te ascultă, cu foşnetele tale, pornind de la haine sau de la materialul din care eşti făcut.
Dacti zice că mirosul de mucegai e emblema Oraşului  Vechi. Zice că, până şi Croitoraşul de vizavi, care duhneşte a transpiraţie proaspătă, poartă în el mirozna Oraşului Vechi. Aia de mucegai. Ecranată, fireşte, de duhoarea de ceapă tocată de la subţiori dar, dacă stai să-l adulmeci atent, peste mirosul lui banal de om care n-a descoperit deodorantul, planează  mirosul Oraşului Vechi, de mucegai.
Ceea ce e nedrept, zice Dacti, fiindcă Oraşul Vechi va mirosi de-a pururi a scoţisoară. Indiferent câţi vagabonzi, drogaţi sau nebuni nespălaţi îl locuiesc.