Gândesc pozitiv

Azi m-am trezit foarte devreme. Practic, m-am trezit chiar înainte de-a mă culca. Vedeţi, pare că mă exprim complicat. Era mai simplu să zic: n-am dormit toată noaptea. Adică am avut insomnie. Dar trebuie să gândesc pozitiv. Trebuie să iau partea bună a lucrurilor.A devenit regulament de ordine interioară chestia asta, de când îmi citeşte Dacti cartea cu NOCEBO.

Din cauza ei
Datorită ei, căutăm împreună, în fiecare zi, un post de ştiri bune. Bineînţeles că nu găsim, dar ne oprim la unul obişnuit, cu ştiri rele şi le reinterpretăm.
De pildă, dacă auzim că pe autostrada Bucureşti-Piteşti s-au ciocnit două  maşini, ne gândim imediat: ce bine!  Primo, că nu eram noi acolo, secundo, că noi păstrăm distanţa regulamentară, conducem cu viteză adaptată condiţiilor de drum şi, de fapt, în afara oraşului e întotdeauna altcineva la volan, unu’ care chiar se pricepe şi, tertio, dacă tocmai s-au buşit unii, conform calculului probabilităţilor (pe care Dacti nu-l stăpâneşte, dar vorbeşte despre el ca şi cum ar fi doctoriţă în statistici), şansa ca să fim şi noi implicaţi într-o poveste de-asta, cu service şi tinichigii auto, scade simţitor.
Pe principiul ăsta, o să ajungem să chiuim amândoi de bucurie când vom afla că s-a prăbuşit un lift sau că a luat foc un metrou, pentru că Dacti e claustrofobă şi nu foloseşte decât în mod excepţional asemenea mijloace de transport, deci, iar, probabilitatea ca ei să i se întâmple, tinde către zero.

Deocamdată ne-am oprit din lectură, facem o pauză şi exersăm modularea efectului nociv al informaţiei într+unul pozitiv. Cred că de-aia nici n-am dormit azi-noapte, că am stat cu ochii lipiţi de televizor, să monitorizez ştiri.
Problema e că Dacti ia nişte pastile care până la cartea cu pricina îi scădeau tensiunea, iar acum nu i-o mai scad şi mă bate gândul să i le înlocuiesc cu unele contra durerilor de burtă, foarte asemănătoare, ca să văd dacă nu cumva obţin rezultatul dorit.

Aforismul zilei, pe care l-am sustras, fireşte, din cartea noastră de căpătâi şi-mi cer iertare anticipat tuturor medicilor, de la rezidenţi  şi specialişti la profesori universitari, că am curajul să-l pomenesc aici, sună aşa:

„OMUL SĂNĂTOS ESTE UN BOLNAV CARE SE IGNORĂ…”

p.s.: Nu e pentru voi, e mai mult pentru Dacti. Şi îmi asum consecinţele. Dacă nu mai apar pe blog o vreme, înseamnă că le şi suport. Dacă „o veme” o să însemne LUNI DE ZILE, sunaţi voi la 112 şi rugaţi să vi se facă legătura cu Comisarul Grigore Kader.

Ce-mi place mie, la Vocea României…

Că e a doua săptămână de când mă uit la ea. Că, coincidenţă cu uitatul meu, 3 din 5 încercători au voce. Că 1 din 4 ştie ce cântă. Adică a dat măcar pe gugăl, la traducere şi,  când tre’ să se înfigă în refren cu un „ai laviu verimaci, tacimi, taci”, e conştient că nu tre’ să bage cartuş pe ţeava gâtului şi să se burzuluiască spre cele patru spătare ale juriului ca să le convingă a se întoarce, că nu cântă „Treceţi, batalioane române, Carpaţii!”…
Îmi mai place jocul celor patru juraţi. Firesc. Repetitiv, dar firesc. De parcă ei chiar s-ar detesta pe bune şi pe gratis, iar nu pentru distrarea telespectatorului şi pentru bani.
Nu-mi place că, atunci când se-ntoarce şi Moga, un tip cam ciudat şi zgârcit cu întoarcerile, concurentul stă să se gândească şi, ce-i mai rău pentru el, alege un alt jurat să-i fie mentor.Păi, unde s-a mai pomenit ca un maestro să vrea neapărat să facă dintr-un învăţăcel de-al său  rivalul lui?
Regula ar fi –  alege-l p-ăla care  nu cântă, ci doar scrie cântece!  Şi are casă de producţie şi papion ecosez la cămaşă cu elefănţei albaştri.

Şi, ca să termin în ton optimist, îmi place, nu-mi place – îmi place de Dacti. Că se uită şi ea. Şi se bucură,  prosteşte, de câte ori unul nu cântă fals. Dacti e foarte permisivă cu muzica. Eu sunt foarte selectiv.
O să vă povestesc altădată…