Anunțul

Dacti a primit pe mail, de la colegiul național al farmaciștilor, un manifest în care acest organism sublim – despre care nu poți zice că „lipsește cu desăvârșire” , fiindcă percepe taxe și cotizații mai ceva ca fiscul și ca partidele – își exprimă crunta dezaprobare față de campania de publicitate deșănțată pe care o fac lanțurile de farmacii.

Zice scrisoarea: „Colegiul Farmaciștilor din România este profund îngrijorat de amploarea pe care au luat-o în ultima vreme reclamele ascunse la medicamente, precum și publicitatea înșelătoare și comparativă făcută de unele farmacii.”

Mai jos: „ multe farmacii își fac reclamă cu conținut neadevărat, incorect și înșelător, făcându-se astfel vinovate de publicitate înselătoare și comparativă. Poziționarea unor farmacii ca fiind standarde sau etalon pentru celelalte(” o farmacie cum toate ar trebui să fie ”!) încalcă flagrant  legislația în vigoare.” 

Și: „reclamele prin care se promovează „reduceri substanțiale la medicamente” nu fac decât să încurajeze automedicația, cu risc maxim pentru sănătatea pacienților”.

Apoi muștruluiala continuă, din ce în ce mai încruntată. În final, cum ar fi de presupus, ar trebui să apară niscai măsuri luate de prea-cinstitul Colegiu. Ce să vezi? Toată acțiunea se termină cu o miorlăială firavă: „ Facem apel la toți farmaciștii cu drept de liberă practică din România, membri ai Colegiului Farmaciștilor din Romania, să nu încurajeze auto-medicația și să desfășoare un act farmaceutic conform regulilor profesionale și deontologice.” și cu o mare idioțenie, de-a dreptul ipocrită: ”În același timp, consiliem pacienții să nu se lase amăgiți de aceste reclame și îi încurajăm să se adreseze medicului pentru orice simptome care ar putea reprezenta un semnal privind alterarea  starii lor  de sănătate.

Păi, până și eu, un urs, știu că textul ăsta a fost trimis numai farmaciștilor. Ce treabă are cu pacienții? Se referă, poate, la momentul în care farmaciștii sunt răciți, au o colică biliară, o migrenă, o entorsă și devin ei înșiși pacienți?

Rău a enervat-o pe Dacti „manifestul” cu pricina!
Bun. O să mă-ntrebați ce-mi pasă mie, că eu nu sunt farmacist, sunt urs, cartea mea s-a vândut binișor fără reclamă voalată, înșelătoare sau oricum ar fi putut să fie ea, fiindcă mie nu mi-a făcut nimeni reclamă.
Uite că-mi pasă! Că Dacti zicea că, dacă e timp frumos sâmbătă și duminică, mergem la munte. Și bestiile astea de la meteo, care par să fie mână-n mână cu colegiul farmaciștilor, zic că o să fie urât.

M-a lăsat!

Să-mi văd filmul preferat, pentru a enşpea oară. Bine, n-a fost uşor s-o conving. I-am zis că tipu’ din rolul principal, Jason Statham, e niţel mai normal ca Vin Diesel. Adică:

le-ncasează grupa mare, are mereu mâinile ocupate, ca să-i omoare numai cu picioarele, face iureş printre ei fără armament în dotare şi îşi calculeză lecemeurile, cât să nu intre SMURD-ul american în şomaj, cu alte cuvinte, îi neutralizează, dar nu le ia zilele cu totul, îi lasă la dospit cinşpe minute, cât să se umfle iar muşchii pe ei şi, abia atunci, le aplică perversa de statele unite ale americii care, fireşte, nu se compară cu aia de Rahova, Sector 5.
Jason are stil!
Băi, una peste alta, Dacti m-a lăsat să revăd în linişte această imbecilitate de film! M-a lăsat să pricep cât e de sănătoasă reluarea. Nu că PROTEVEUL e pe ducă, nu! Duca postului e numai bună ca să înţelegi la ce sunt bune reluările.
Ca să descoperi cât erai de prost acum două luni.
Dacă generalizezi fenomenul, afli cât de prost eşti, în general.

Filme

Ciudată făptură, Dacti, asta!
N-am putut să văd decât o singură dată „Titanicul”, la televizor, fiindcă ei i se pare prost, lacrimogen, ridicol. Zice că, dacă o tai pe Celine Dion de pe coloana sonoră, nu obţii mare lucru – observi doar ceea ce îţi sărea, oricum, în ochi, că, pe un vas care se scufundă, toate becurile sunt aprinse. Practic, zice Dacti, filmul ăsta a fost făcut pentru Di Caprio şi pentru vreo firmă de generatoare electrice.

În schimb, ne uitarăm, vineri seară, pentru a mia oară, la Kate&Leopold , fiindcă e vorba despre un portal care-ţi permite să călătoreşti în timp, fiindcă Meg Rian e drăguţă şi Celin Dion e urâtă (?!), fiindcă e vorba, în principal, de publicitatea la margarină şi, în secundar, de o poveste de dragoste S.F., mai ceva ca Somewhere in Time, e vorba de cercul spaţio-temporal care defineşte Eternitatea.

Sper, din tot sufletul, să nu se difuzeze astă seară, pe orice canal , O piatră pe cer, după care încă nu s-a făcut film, fiindcă vreau să văd, în linişte, pentru doar  a zecea oară, The Transporter.
Cu împuşcături, fireşte!

 

p.s. Acest post nu e pamflet, nu e promo, e dorinţa mea de urs pe canapea.

Insomnie

Mi-am petrecut seara cocoţat pe pervazul ferestrei. Până pe la miezul nopţii, blocul  de vizavi atăta ca un careu de cuvinte înrucişate din ăla greu, cu foarte puţine pătrăţele negre.
O jumătate de oră mai târziu, pătrăţelele negre s-au înmulţit. Au rămas aprinse numai cuvintele scurte, de două-trei litere, gen: TU, NOI… Pe urmă s-au stins şi alea şi blocul de vizavi a devenit un bloc fără cuvinte, în care toată lumea doarme fiindcă e noapte şi mâine se duce la serviciu.
Pe la două, a trecut Dacti să bea apă şi să mă-ntrebe ce fac. I-am zis că BINE. În patru litere. Minciunile simple te scutesc de explicaţii ulterioare, de detalii. M-a mângâiat pe cap. A fost drăguţ din partea ei! S-a dus înapoi la culcare şi s-a întors pe  la trei. A mai băut nişte apă, în silă, era clar că nu-i era sete, dar îşi făcea de lucru prin bucătărie, să mă observe.
Luna era aproape rotundă, arăta ca un far de maşină pe fază lungă, atunci când becul celuilalt far e ars. Ne-am uitat împreună la ea câteva secunde şi Dacti a zis că arată ca un far de motocicletă. Până la urmă, luna a intrat în nori şi a început să semene cu o lună intrată în nori, nici urmă de maşini şi motociclete pe cer!…
Dacti a zis:
–  Dacă ţi-aş fi spus că Andreotti e mult mai înaltă ca tine, cu cel puţin un metru şi ceva, ai fi crezut că sunt o încuiată…
–  …geloasă!
– DA!
Amândoi am zis „da” în acelaşi timp.

Luna ieşise din nori şi gonea, ca un Harley adevărat, pe câmpiile negre ale cerului de cartier. Dacti a mai adăugat:
–  N-o scoate din blogroll, fiindcă un prieten BUN face mai mult decât o PREA-FRUMOASĂ. Dacă în zori,  primul nor rozaliu are formă de broască ţestoasă, atunci înseamnă că eu am dreptate.
La şase şi ceva a apărut broasca ţestoasă pe cer.

Şi. totuşi, eu încă mai sper…

Ză dei after…

… care se traduce, în limba română, prin The day After şi, ca să ducem traducerea până la capăt – A Doua Zi de Crăciun.

A doua zi de Crăciun nu se întâmplă nimic.
Se termină ţigările.
Dacti se duce la chioşc. Chioşcul e un magazin cât o bucătărie (partea funcţională) de vilă, plasat sub o viloacă. Dacti zice viloacă tuturor caselor care, deşi au teren suficient, îşi plasează dormitoarele la etaj, ca să se vadă din depărtare ce bine o duc proprietarii lor.
Cumpără ţigări, pâine şi apă.
Vânzătoarea sacrificată în a doua zi de Crăciun poartă o hlamidă roşie, bordisită cu alb. E o femeie mică de statură, grasă, tunsă scurt după stass-ul românesc, care ieri a făcut pe gazda pentru cine ştie ce unchi idioţi şi nepoţi, dar astăzi e la muncă, vinde bere, vin, pâine, cafea, chestii de-astea care se termină când te aştepţi mai puţin.

Dacă n-ar fi pus-o patroana prăvăliei de sub viloacă să arate ca o paiaţă, ar fi arătat exact cum e: o femeie care n-are foarte multe zile libere de sărbători, fiindcă ia unşpe milioane de lei vechi pe lună, bani curaţi, cu contract de muncă, cu dări, taxe şi asigurări plătite,  dar astea sunt amănunte… În a doua zi de Crăciun o supără varicele, ar mai fi dormit un ceas azi-dimineaţă, aşa că-i dă ţigările lui Dacti de parcă le-ar scoate de la congelator, de parcă ar muta munţii din loc, pentru două pachete de ţigări, total  – dooş-şapte de lei. A! Mai e şi apa, şi pâinea… Treiştrei. Ca la doctor.

Dacti merge pe drum şi cântă: dum, dum…

Adevărul despre Crăciun

V-am spus că, fără voia mea, m-am pomenit încălţat de Crăciun? V-am spus. Dacti a vrut să fie originală, să nu mă căciulească, ci să mă botoşească, cu ocazia.
Subconştientul genial poate are ceva de comentat. De explicat. De ce toată lumea o ia de sus în jos, numai Dacti o ia de jos în sus? Bine că nu mi-a pus şpilhozen tip „moş crăciun”! Subconştientul genial, dacă trece p-aici, o să găsească o chestie absolut ştiinţifică pentru care Dacti ia lucrurile de la capătul opus, îşi născoceşte piedici cu rafinament şi sfârşeşte prin a da o ploaie de lacrimi, acolo unde toată lumea face duş cu şampanie…

În fine. Gest drăguţ din partea lui Dacti – m-a luat în vizită la maică-sa, de Crăciun. Încălţat. O clipă, am avut senzaţia că vrea să-i arate botoşeii, dar nu se oboseşte să mă descalţe, însă m-am înşelat. M-a dus în braţe, nu în pungă, până la maşină, a descuiat cu stânga şi m-a ţinut sub braţul drept tot timpul, iar în scara blocului s-a întreţinut cu un tip cam de vârsta ei, care era „un vecin” până acum trei luni, dar de-atunci are un căţel pe nume Hachikō  şi Dacti vorbeşte cu el, de când şi-a luat câine,  ca şi cum l-ar pândi să moară de atac cerebral, iar câinele să-l aştepte enşpe mii de ani, ca-n film, în staţia de tren.  Tipul e fumător, dar are o faţă de om sănătos, îi zice căţelului „porcule!”, fiindcă se bagă prin toate smârcurile cu plăcere, dar el îl alintă aşa cu afecţiune, e un tip relaxat, are o firmă de ceva, şi nu cred că face parte dintre victimele posibile ale atacului cerebral, fiindcă e relaxat. Nu mai punem şi faptul că Hachi e un golden retriever, deştept, perfect,  dar fără nicio legătură cu câinele din film.
Hachi a vrut să mă cunoască mai bine, însă Dacti l-a scărmănat între urechi cu drag şi i-a dat pas.
Am călătorit ca un încălţat ce sunt, pe scaunul din spate.

Mama lui Dacti a fost aşa de impresionată de botoşeii mei, încât a tras un al patrulea scaun, de-ălea cu picioare de leu, şi m-a aşezat la masă pe trei perne, ca să mă aibă în vedere. Nu asta m-a impresionat la maximum, ci faptul că, atunci când mă punea la locul meu, mă ţinea cumva, ca pe o fiinţă, îmi sprijinea capul ca şi cum aş fi fost un nou-născut.
Asta mi-a plăcut!

Rămân cu botoşeii până aruncă Dacti coroniţele de brad din casă.
Cu puţin noroc, îi port şi la anu’.

Atacul de Panică

imagesVăd că e nevoie de precizări suplimentare…19999629-1-215_300
Atacul de Panică e ca Atacul de la Smârdan (vezi foto).
Adică te simţi în timpul lui cum te simţi privind tabloul lui Grigorescu. Stai aşa, paralizat(ă) de teamă, cu sufletul cât un miez de nucă, adică mototolit crâncen şi maroniu, nu-ţi mai circulă sângele prin artere, doar frica morţii, ştii că dai colţul în secunda următoare, aproape că nu-ţi mai pasă, aşa de rău îţi este, dar se întâmplă ceva ciudat: timpul îngheaţă în secunda unu şi poa’ să treacă 10, 15, 30 de minute până s-arată secunda doi.
Paranteză: dacă în această secundă unu apare un tip cu stetoscopul de gât, un agent de circulaţie care-ţi cere actele la control sau un tip care-ţi zice: „mamă, ce frumoasă eşti, ce deşteaptă eşti, ce de lume suspină după tine!…” – asta e valabil pentru femei, la bărbaţi e varianta; „ce viril eşti!”… şi ajunge, Atacul de Panică  moare subit. Dacă n-ai asemenea noroc, atunci te ţine cât te ţine, până începe secunda aia, doi, în care nu dai colţul,dar  te duci să faci pipi şi, după ce tragi apa, ţi se pare că ăia care au fost martori la ce tocmai ţi s-a întâmplat sunt nişte bieţi nebuni, exageraţi, panicarzi, iubitori de telenovele.
Fiindcă ţie îţi este bine. Ăştia ce mai vor?
Dorobanţul îşi trece greutatea corpului pe următorul picior.
Scapă viu din atac şi învingător.

Pastilele ţin locul tipului cu stetoscop, al celui care arde de nerăbdare să-ţi facă proces verbal şi-al celei sau celui care-ţi ridică osanale. D’alea simţite!

N.B.: Atacul de Panică te ia pe nepregătite.

Dacti

Bucata de carne

Azi, Dacti a intrat pe uşă, a lăsat jos sacul ăla etern pe care-l foloseşte ca geantă de voiaj – poşetă – sarsana pentru piaţă, a venit glonţ  la mine şi m-a pupat.
M-am simţit teribil de stânjenit fiindcă nu ştiam dacă trebuie să-i mulţumesc sau să-i zic:
– Lasă, Dacti, nu te omorî cu firea! Şi ce dacă te-a dat afară?! Am câţiva prieteni care-ţi vor găsi imediat un serviciu. Ştii că orice rău e spre bine. Tu cazi mereu în picioare, numai eu cad exclusiv în cap.
Pe urmă şi-a văzut de treburile ei, şi-a scos paltonul, l-a aruncat pe pat (ceea ce e de bine, mi-am zis eu – şomerii îşi pun hainele cu grijă pe umeraş, ca să le păstreze cât mai mult timp în stare bună, că nu se ştie când îşi mai pot permite altele noi) şi s-a vârât cu nasul, ochelarii şi labele din faţă în calculator.
Mi-am făcut nişte socoteli cu regula de trei simplă, căreia un idiot i-a zis „simplă”, dar e complicată, dacă n-ai la dispoziţie hârtie şi creion şi-am aflat ce zi e azi, folosind enunţul: dacă 24 noiembrie (ziua când a avut Dacti lansare de carte şi m-a uitat acasă) a fost  într-o duminică, acum două săptămâni, iar azi e luni, în cât suntem astăzi?
În 9 decembrie.
Pe urmă am făcut proba uitându-mă pe-un calendar atârnat în perete şi s-a dovedit că efectuasem un raţionament corect.

9 Decembrie. Nu e ziua mea, nu e ziua ei, nu e zi de salariu,  nu e ziua în care a descoperit că singura boală care nu te ucide e „atacul de panică”, deşi se manifestă ca şi când…
Atunci de ce să mă fi pupat Dacti? Nu cumva are de gând să se sinucidă?
Nu, nu!… Să nu ziceţi; „Ţî, ţî, ţî!… Ce prostii îţi trec, măi, Nono, prin cap!”, fiindcă a mai încercat odată, când a zugrăvit singură tavanul din sufragerie. L-a terminat la capătul unei nopţi de pomină şi a declarat: „Asta e sinucidere curată!” …

Trei sferturi îngropată în  monitor, Dacti e, practic, absentă de-acasă.Aşa că mi-am aruncat un ochi în sacul ei de toată ziua, am extras cartea de căpătâi, cinstitul NOCEBO, şi am deschis la pagina unde era semnul de carte.
Pagina 61, titlu: LIMBA LUI ADAM.
Am citit capitolaşul cu pricina, pe care vi-l rezum, pe înţelesul meu: în secolul al XII-lea, un anume Frederick al II-lea s-a gândit să facă un experiment empiric, ca să afle care era limba vorbită în Rai, de primii oameni, Adam şi Eva. Mai ştiinţific spus, bebeluşi lipsiţi de orice model lingvistic, în ce idiom ar fi ales să se înţeleagă între ei, în mod spontan? Împăratul a prelevat 6 copilaşi abia născuţi din familiile unor simpli supuşi, care n-aveau dreptul să pună întrebări şi i-a adus la palat, asigurându-le doici pentru hrănire şi igienă cărora le-a interzis, cu desăvârşire, să le vorbească micuţilor.

Finalul trist al experimentului a fost că toţi cei şase bebeluşi au murit ănainte de-a vorbi.
Suspiciunea autorului e că doicile, mai catolice decât papa, nu doar că şi-au ţinut buzele cusute în timp ce-i alăptau, spălau, schimbau, dar au  renunţat la orice fel de mângâiere, cocoleală – cântec de leagăn şi  şi-au interzis orice gest de afecţiune, spre a nu-şi dezamăgi suveranul Frederick, sperând la o bonificaţie pentru serviciu exemplar.

Concluzia autorului, psihiatrul Patrick Lemoine, e că „asepsia relaţională este o otravă mortală pentru copilul mic”.
Capitolul se încheie cu următoarele „words”:
Ca să nu murim, avem nevoie de dragostea vehiculată prin intermediul comunicării, fie verbale, fie nonverbale.”

Am închis cartea şi-am pitit-o la locul ei, în desaga zilnică a lui Dacti.

Între timp s-a întuncat în aşa hal afară, că poate fi ora cinei, miezul nopţii, cântatul cocoşilor. Problema e doctorul ăsta, care a scris cartea s-a rezumat la ce avem nevoie, ca să nu murim. Da’ nu suflă o vorbuliţă despre ce avem nevoie ca să trăim şi, eventual, să trăim fericiţi.
Că uite, eu, de vreo cinşpe minute,de când am aflat că Dacti m-a pupat degeaba, trăiesc fericit. Chiar dacă ştiu că nu va dura o veşnicie, că mâine-mi iau castane că am zis pe blog chestia asta…

O să-i pun un cântec care-i place. Poate scap de castane…

Început de decembrie, cu babă şi îmbunătăţiri

Dacti tace de ceva vreme…

Când trece pe lângă mine îmi aranjează ochelarii, dar se uită undeva departe, prin zid, în dormitorul babei de-alături care are fix două camere şi două  clase primare, dar a fost nevastă de miliţian cu grad înalt şi are doi nepoţi, mândri ca brazii, care i-au ferchezuit apartamentul, i-au pus gresie-faianţă-termopane-uşă de fier şi au proptit în parcare un Audi negru cu geamuri fumurii.
Baba a înflorit, parcă, de când locuieşte în finisaje moderne, dar Dacti zice că are gleznele ca Stejarul din Borzeşti şi „pa!” circulaţie  de întoarcere.
Dacti a pus în plicul cu chitanţe de „Întreţinere” cincizeci de lei, de care n-o să se atingă, până nu vine cineva din Comitet cu miloaga, că  a murit baba, să contribuim.
Baba a căpătat o faţă teroasă (pentru cine nu ştie ce-i aia, e, adică, vecină cu pământul), dar azi se agita pe lângă nişte instalatori acreditaţi, care-i montau o cabină de duş cu jacuzzi şi arăta veselă şi ciripitoare ca o vrăbiuţă, minus picioarele-i vinete care stăteau să crape deasupra papucilor.

Dacti mi-a aranjat chiar azi ochelarii, nu pot să-mi explic de ce mi se tot ridică spre frunte, şi mi-a zis:
-Tre’ să plecăm undeva de sărbători. Chiar n-am chef de lumânări bisericeşti în ghiveciul cu nisip la uşa vecinei,  de Crăciun!
-E chiar aşa de bolnavă baba? am întrebat-o
-Nu, a zis, sunt chiar aşa de la final lucrările de modernizare.

Aşa că, dacă lipsim de Crăciun…

Clişeul genial trebuia să poarte un nume: Dan Puric.

imagesMi-am petrecut ziua naţională stând. Da, am un halat de baie, albastru deschis. M-am fâlfâit cu el doar de două ori, spre bucătărie şi înapoi, ca să mă aprovizionez cu cafea. M-am fâlfâit încet, în silă, n-am produs curenţi. Dacă Nono se va plânge, săptămâna viitoare, că a răcit, e problema lui. N-a gândit pozitiv. Eu am trecut numai de două ori pe lângă el. Cu viteza cu care se încălzeşte apa caldă, dimineaţa.

Mi-am petrecut ziua naţională stând. În semn de respect faţă de specificul naţional. Nu m-am uitat la ceas. Când mi s-a făcut cu adevărat foame, de prânz, afară se întunecase de-a binelea. Am mâncat diverse chestii care merg cu ceapă roşie. N-am spart-o, româneşte, pe colţul mesei, fiindcă n-aveam de gând s-o adun de pe jos. Am tăiat-o în rondele de 0.5 cm cu un cuţit zimţat, de legume. Mi-am umplut o farfurie întinsă cu brânză, kaizer, măsline şi m-am trântit la televizor. De câte ori mănânc kaizer, mă gândesc la Foarţă. Chestia asta mă bine-dispune. Am dat clicuri nenumărate pe telecomandă, cu gândul să ajung la un canal de filme non-stop. Mai aveam puţin până acolo, când am dat peste antena doi. Şi-am rămas, vreo cinşpe minute. Fiindcă era Dan Puric, în hemoragie verbală arterială, adică greu de salvat. Vorbea de maică-sa, Dumnezeu s-o ierte. Îi zicea „măicuţă”. M-a dus gândul la Fuego, Dumnezeu să mă ierte pentru nefericita asociere şi-am mai luat o rondelă de ceapă. Puric părea că vorbeşte de când s-a înfiinţat postul ăsta. Nu zicea mare lucru, zicea de-ale lui, cum e calea românească divină, cum i-au mulţumit lui nişte florărese că a vorbit despre ele, cum e poporul nostru ales, cum e el acuzat că legendarizează… Vorbea şi el, conform bolii de care suferă.  A zis de Goya, a zis de monştri, a zis de Ţuţea, de Noica, i-a amintit pe toţi cei care-i asigură erudiţia pe cartea de vizită. N-a fost mai ipocrit ca de obicei, n-a pomenit de prea multe ori  „vulturul carpatin”. A mulţumit iar, din nou, bunului Dumnezeu, că i-a tăiat aripile şi căile să devină actor holiuidian. Păi mai era el aici, pe scaun, picior peste picior, scoţând kilometri de hârtie igienică pe gură, fără să fi înghiţit măcar un centimetru cub de rahat?

Nu. Cu siguranţă, nu. La americani ar fi spălat pogoane de farfurii în subsolul unui bar şi-ar fi făcut stand-up comedy, dacă Dumnezeu, cu marele său umor, ar fi dorit să-i dea o lecţie. Dar, cum se vede, Dumnezeu n-are vreme de panglicari. Le face loc un ceas-două pe un post de nişă, să fie toată lumea mulţumită.

Ceapa face somn. Puţin îmi pasă cât e ceasul! E ziua naţională, pot să dorm când am chef.
Noapte bună!

Dacti