Mărţişor

Am scobit în vechiul blog al lui Dacti. Am descoperit că nu e chiar aşa de baborniţă precum se dă. Am găsit o poezie de sfârşit de săptămână din care se vede, clar, că şi ea a fost, cândva, îndrăgostită de un clovn de circ.

Pun versurile ei pe blogul meu, nu ca s-o fac de râs, ci ca MĂRŢIŞOR, pentru toate acele persoane care trebuie să găsească, la capătul şnurului, ceva:

Weekend cu Clovn

În mine locuieşte, neştiut,
un clovn fugit din trupele nomade.
Avea doar farduri, când l-am cunoscut
şi-un zâmbet vlăguit, dar cumesecade.

Ploua în noaptea-ceea, era joi
şi s-a ascuns cu trusa-i de culori
sub geamul străveziu  de-atâtea ploi,
privind în sus, cu ochii arzători.

L-am întrebat de rostul lui, de nume
şi mă pierdusem toată-n chipul viu
de clovn nebun, vagabondând  prin lume,
reclama unui zâmbet stacojiu.

Mi-a povestit cum deturnase nori
şi cum furase curcubeu şi stele,
să-şi facă alte haine şi-ncălţări,
s-ajungă-aici, în pragul minţii mele.

Tot ascultându-l, ploaia se oprise
şi parcă-n ochii lui, aşa de tineri,
sclipeau minciuni, teribilism si vise…
Şi-n mine parcă se făcuse vineri.

De-atunci, îl tot ascult şi-l tot ignor.
Îmi curge-acum fiinţa lui prin sânge,
o clipă zeu, o clipă muritor,
râzând afară, înăuntru plânge.

Din când în când, îşi dă puţin cu fard
şi-n ochii lui, incandescenţi şi chimici,
se-ntâmplă numai gânduri care ard
şi-n mine – numai sâmbete-duminici.

Nişte ţărani. Trei.

Corneliu Drăgan Târgovişte - acuarelăI-au găsit. Primul arăta aşa. Plus aura de Înger Salvator pe care o văd numai Salvaţii, cu ochii minţilor lor.
Pe urmă, au venit la televizor. Nişte ţărani. Trei.
Platou, lumini, machiaj, întrebări. Răspunsuri deja studiate, mai întreabă-i odată, din nou. Intră publicitate.

Fă-le diplomă de erou! Fă-le program, du-i la morminte, pune-i să repete cum a fost, până înţelege şi ultimul prost. Ţăranii vorbesc şi asudă. Mai dă-le cu pudră!

Scoate untul din ei, bucură-te că au acceptat să vină, nu unul, ci trei.

Cadoul

Azi, Dacti  a mai vândut o carte. Poate că, în toată ţara, o fi vândut patru sau şase. Dar, pentru exemplarul ăsta, garantez eu.
Iată cum s-a întâmplat: o prietenă de-a ei trebuia să facă un cadou unei profesoare deştepte.  Când trebuie să dăruieşti ceva unei profesoare deştepte, ai obligaţia să nu uiţi că ar mai fi existat încă cel puţin nouăzeci şi nouă de lucruri, cu mult mai strict necesare, care ar fi bucurat-o mai mult.
Dacă-i iei un parfum, e posibil ca ei să i se fi terminat deodorantul. Dacă-i iei dodorant, o jigneşti. Înseamnă că cel puţin o dată mirosea a transpiraţie la şedinţa cu părinţii. Dacă-i iei un şal frumos, de mătase cu lână, nu-i exclus ca ea să ofteze după mănuşile uitate pe nu ştiu ce ghişeu. Dacă-i cumperi mănuşi, înseamnă că realizezi că pentru ea treizeci de lei contează. Flori îi duc toţi. Florile cad primele de pe listă.
Dar dacă-i duci o carte? A?
O carte cu autograf de autor. Asta înseamnă că: a) ştii că e o persoană căreia îi place să citească (adică e deşteaptă şi dedicată profesiei şi b) nici tu nu eşti vreo „mămică” de-aia, care se împrietenşte cu „mămicile” din parc, majoritatea casnice, crescătoare de copii. Eşti o mamă care e în relaţii destul de strânse cu cineva care a scris o carte şi poa’ să-i ceară un autograf pentru profesoara preferată a fiicei ei.
Un parfum bun e scump, un deodorant e ieftin şi miroase a insultă. Un şal ca lumea e scump, o pereche de mănuşi e ca şi cum te-ai oferi să-i plăteşti apa rece din factura de întreţinere.

O carte, însă, e altceva. E ca o declaraţie de dragoste şi ca un mea culpa: „Nu vă pot sponsoriza, integral sau parţial existenţa, dar pot face o mică reverenţă în faţa spiritului dumneavoastră şi mă declar liniştită şi bucuroasă că-mi instruiţi copilul.”

Nu? Nu e mai bine aşa?

 

Întrebări care nu-mi dau pace

De ce anul ăsta, când râde, Moş Crăciun face HO,HO?! Ce, HO? Ho, că nu dau turcii? Nici nu e frumos să zici „ho”. Nici măcar animalelor, darămite oamenilor!
Sau aşa necioplit a fost întotdeauna, iar eu abia anu’ ăsta am observat?

Sau vine de la „A-HO, A-HO, copii şi fraţi”? E un fel de preludiu preambul la Pluguşor? Da’ ştie Moşu ăsta universal Pluguşoru’ nostru?!
Cum e, de fapt?

Atacul de Panică

imagesVăd că e nevoie de precizări suplimentare…19999629-1-215_300
Atacul de Panică e ca Atacul de la Smârdan (vezi foto).
Adică te simţi în timpul lui cum te simţi privind tabloul lui Grigorescu. Stai aşa, paralizat(ă) de teamă, cu sufletul cât un miez de nucă, adică mototolit crâncen şi maroniu, nu-ţi mai circulă sângele prin artere, doar frica morţii, ştii că dai colţul în secunda următoare, aproape că nu-ţi mai pasă, aşa de rău îţi este, dar se întâmplă ceva ciudat: timpul îngheaţă în secunda unu şi poa’ să treacă 10, 15, 30 de minute până s-arată secunda doi.
Paranteză: dacă în această secundă unu apare un tip cu stetoscopul de gât, un agent de circulaţie care-ţi cere actele la control sau un tip care-ţi zice: „mamă, ce frumoasă eşti, ce deşteaptă eşti, ce de lume suspină după tine!…” – asta e valabil pentru femei, la bărbaţi e varianta; „ce viril eşti!”… şi ajunge, Atacul de Panică  moare subit. Dacă n-ai asemenea noroc, atunci te ţine cât te ţine, până începe secunda aia, doi, în care nu dai colţul,dar  te duci să faci pipi şi, după ce tragi apa, ţi se pare că ăia care au fost martori la ce tocmai ţi s-a întâmplat sunt nişte bieţi nebuni, exageraţi, panicarzi, iubitori de telenovele.
Fiindcă ţie îţi este bine. Ăştia ce mai vor?
Dorobanţul îşi trece greutatea corpului pe următorul picior.
Scapă viu din atac şi învingător.

Pastilele ţin locul tipului cu stetoscop, al celui care arde de nerăbdare să-ţi facă proces verbal şi-al celei sau celui care-ţi ridică osanale. D’alea simţite!

N.B.: Atacul de Panică te ia pe nepregătite.

Dacti

Băi, ia uitaţi-vă ce-mi face Dacti!…

 

 

D-aia tăcea ea, mititica, ori de câte ori o-ntrebam „Ce mai faci, ce mai zici, cum o mai duci?”!

Da’ nu-mi pare rău, nu-s invidios, mă bucur pentru ea. Dacă un urs e capabil să scrie o carte, ea, Dacti, de ce n-ar putea?
Acum numărul scriitorilor din casă a crescut cu 100%. Nu că e tare? Doi scriitori în 56mp.

Îi aşteptăm cu drag la lansare pe toţi cei care o iubesc pe Dacti, precum şi pe cei n-o înghit şi au de gând s-o fluiere.

p.s. Trag nădejde că proasta mă ia şi pe mine la eveniment…

 

O prietenă de-a lui Dacti vrea să ştie ce cred eu despre roşia montană

Roşia MontanăCe să-i zic?
Ştiu despre roşiile de solar, despre roşiile de grădină
Despre roşiile montane nu ştiu nimic.
Singurul specialist în problemă e Rodica Ojog-Braşoveanu, fiindcă e cu cianuri. Dar ea scrie cărţi poliţiste, în care întotdeauna apare şi-un mort. La început. La sfârşit, aflăm cine l-a omorât.

Aici e vorba de foarte mulţi posibili morţi. Foarte mulţi! N-ai cum să faci o poveste  poliţistă cu  morţi nenumăraţi. Aia e o carte despre un război.
Şi doamna Rodica a murit, ea însăşi, în 2002.
Aşa că n-are cine să scrie o poveste nouă despre cianuri.

De ce?

De ce ar scrie cineva, pe blogul său, un duplicat în engleză:

Hello! … Two days ago I changed the name of the blog … because they were misunderstanding and I had to change the name of the blog. I am the same Ileana and wait in my virtual box when you want and when you can! … A beautiful day with your family! … My new address …,

când în biata limbă română, maternă şi nativă a scris:

Buna ziua!…De doua zile am schimbat numele la blog…deoarece au fost neintelegeri si am fost nevoita sa schimb numele la blog. Eu sunt aceiasi Ileana si va astept in casuta mea virtuala cand doriti si cand puteti!…O zi frumoasa alaturi de familie!…Noua mea adresa…

De ce?

Delict de logică

Dacă vrei să adopţi un câine la distanţă, adică să plăteşti, lunar, întreţinerea unui câine virtual, găzduit de un adăpost de câini – e dreptul tău. Poţi s-o faci începând de ieri.

Dar, dacă vrei să-l iei, fizic, acasă, adică să-l adopţi cu totul, fără să plăteşti în orb şi în van nişte bani către un cont bancar, deocamdată nu se poate.

Nu vi se pare că afacerea asta pute a găină opărită?

Ce a zis Vania…

(răspuns pentru bunul şi dragul meu prieten Baghi)

… că blogul e, faţă de de feisbuc, ce e o maşină de scris faţă de calculator. Şi eu încă nu sunt sigur că-i aşa. De-aia am şters…

Şi, dacă tot am ajuns la punctul   ăsta, aş vrea să ştiu şi eu ce e feisbucul, în afară de faptul că te poţi împrieteni, în orb, cu cineva cu care ai între doi şi patruzeci de prieteni comuni. Şi poţi zice „îmi place!”. Fiindcă, pentru viceversa, nu ai alte opţiuni decât să te ţii departe de tastatură.
Feisbucul îţi permite să crezi că nu eşti singur la cafeaua de dimineaţă. Fiindcă unii dintre prietenii prietenilor tăi dau laic pe o poză luată de pe net, cu o ceaşcă din porţelan Rosenthal, umplută cu infuzie de Lavazza d’oro, pe lângă care doarme o pisică de rasă, o poşetă Vuitton sau un  trandafir olandez, de cea mai bună spiţă, care a penetrat piaţa de flori pe când nici musca nu ateriza la Otopeni, necontrolată.

Aşa că, dacă sunt pe cale să înţeleg ce e feisbucul la matineu – să nu fiu singur la cafea! – aş vrea să aflu ce reprezintă el pe la prânzişor. Şi, mai apoi, pe la cină. Când ziua s-a sfârşit şi faci bilanţul: am o mie de prieteni care mă lăicuiesc, şi eu încă iau ANXIAR, doo comprimate pe zi şi un somnifer adevărat. seara, la culcare.