Margo

Margo e mama lui Dacti. Pentru apropiaţi. Pentru restul, e o babă de optzeci de ani care-i face lui Dacti revista presei la schimbul de tură, adică pe la prânz. Că tocmai intră Dacti de serviciu sau tocmai pleacă, nu contează. Margo sună pe fix (mobilul o intimidează, încă), face sumarul zilei: genunchii (dureroşi), capul (limpede, dacă nu zice la meteo că scade presiunea atmosferică), în rest e bine, ea, personal. Numai că  lumea scârţâie.

Ce scârţâia azi, la amiază? Scârţâia treaba cu câinii. Pe lângă porunca „Să nu ucizi!”, Margo a citit şi o nuvelă de Lino Aldani, în care câinii analizează la oameni aşa cum oamenii analizează la termenul de garanţie înscris pe pliculeţul de salam vidat.
Ea are vreo cinci prieteni maidanezi, care-şi fac veacul la gardul cimitirului şi se mai întreţine cu ei, fără să le ducă de mâncare, că nu de asta duc ei lipsă.

Şi azi Margo zice:
–  Trebuie să-i mângâi pe şest şi să mă uit în altă parte când stau de vorbă cu ei, că mi-e ruşine, să nu vină careva să mă admonesteze!

Publicitate

Turnir

Când şi când, uneori, destul de frecvent dar nu cât m-ar unge pe mine la suflet, Diacritica şi Naşu se iau la poceală. În cazul lor, termenul potrivit e turnir. Turnirul – m-am uitat în DEX, să nu greşesc – e atunci când poceala are loc între nişte mascaţi în armuri, călări, cu arma din dotare, lancea, în faţa unui public nobil şi numeros. În situaţia de faţă, nobleţea s-ar traduce prin cunoaşterea limbii române, suficient cât să savurezi căderea unuia sau a altuia din şa. La modul nemernic şi freudian vorbind, spectacolul merită banii când se răstoarnă Diacritica, fiindcă e purtătoare de fustă şi, o cădere, în vreo poziţie neaşteptată, ar justifica întotdeauna preţul biletului, atât pentru cavalerii spectatori care ar zâmbi într-un anume fel, cât şi pentru domniţele spectatoare, care ar sta cu ochişorii larg deschişi, ca pe butelie, asupra zâmbetului destins-amuzat al domnilor, pândind virajul vinovat înspre rânjet neplatonic.

Ideea e că, cel puţin aşa mi s-a părut mie, Naşu face nişte precizări cu privire la traduceri nefericite, în opinia lui, fără să-şi înceapă demonstraţia în stil epistolar cu „Auzi, Diacritico?”, doar că Diacritica e geană pe tot ce mişcă în materie de traducere şi, chiar dacă Naşu îşi deschidea un blog special, sub acoperire, intitulat „retardatu’ de la Hamangia”, Doamna Diacritică tot îl ginea şi-l trosnea de nu se vedea, pentru că ea, coniţa Diacritică, nu ţine morţiş să apere onoarea cuvântului neaoş ori tradus, ci vrea să-i ardă câte-un cot în diafragmă Nănaşului, când ăsta e pe expiraţie, să-l prindă la înghesuială, să-i dovedească – ce?- că nu ştie să piardă, măcar când vrea ea.

Acuma, io, care abia mă bâlbâi în limba omenească şi n-am pretenţia s-o fac pe arbitru’, chiar dacă, în mod păcătos şi nevorbitor de engleză, i-am mai zis câteodată lui Dacti: „realizezi cât eşti de confuză?” – fiindcă pentru mine, între a realiza şi a înţelege e o diferenţă ca între a digera varză călită şi a digera iaurt – , tot îndrăznesc să zic că Naşu avea dreptate, în chestiunea cu „epic”. Fin’că atunci când zicem „o nuntă de pomină”  ne ducem direct la emisiunea „Acces direct”, da’ când zicem „o aterizare de pomină” , clipim cu telecomanda pe National Geographicşi urmărim o chestie serioasă, o aterizare fabuloasă, care trebuia să aducă la sol numai cadavre, da’ i-a depus în stare de funcţionare aproape pe toţi Aşa că „de pomină” e peiorativ, cum sunt toate nunţile date la televizor, iar „fabulos”, de poveste” e elogiativ, cum sunt toate aterizările forţate care se termină cu bine.

Prin urmare, cred că Naşu are mari sorţi de izbândă, dar şi Diacritica e pe val, în felul ei, fiindcă ăştia doi îşi dau mereu coate. Se tachinează. Şi cine se tachinează…

Ce poate fi mai sus de margargarină?

Seul de oaie? Ăla care face foietajul de plăcintă să arate ca o carte hipercitită, de succes?

Cum arată o carte de-asta: are aer între pagini. Fiecare cititor a lăsat-o deschisă, cu faţa în sus, la vreo pagină anume. În timp, cartea devine umflată. Începe să arate ca un pateu cu foietaj  franţuzesc. Cică minunatul foietaj franţuzesc nu iese aşa de aerisit-citit nici cu unt, nici cu margarină. Doar cu seu de oaie. De-aia se transparentizează pergamentul în două secunde după ce ţi s-a făcut pachetul. Că se lasă grăsimea aia imbecilă, a oilor proaste, se lasă în ambalaj. Tu, practic, mănânci numai foietajul franţuzesc. Fraged. Crocant. Pufos. Practic, la baza oricărui produs de patiserie care ţi se topeşte în gură, stă o oaie imbecilă, cu seu mult, care a fost sacrificată planificat sau fiindcă ologise, coborând o râpă grea, după iarbă fragedă.

Mai gustată ca foietajul franţuzesc, cu seu de oaie la bază, e doar cartea de dezvoltare personală.
Cartea de dezvoltare personală te învaţă, într-un mod foarte onctuos (ştiu cuvântul ăsta de la Dacti), cum să devii o persoană de succes.  Practic, uscând lacrimile dintr-un scenariu tip „Preţul succesului” ,  afli, în „n” paşi siguri, cum să ajungi patroana unei case de modă, dintr-o ucenică zăludă, care nu ştia să mosorească suveica.

Cărţile de dezvoltare personală te învaţă că ziua e lumină şi noaptea e întuneric, numai dacă tu poţi face diferenţa între astea două.

Eu încă aştept,răbdător,  o carte despre decădere personală, derspre cum  ajungi din patroana unei case de modă, ultima croitoreasă. Şi viaţa să aibă, în continuare, sens. Miros şi culoare. Poate chiar  parfum. Fie el şi mai ieftin.

 

Am scris asta fiindcă Vero a adus vorba…

Din greşeală

Citesc pe blogăria All:

„Pentru recenzie mi-am ales doua carti care pe mine m-au incantat si anume: Loverbook scrisa de italianca Simona Sparac. Iar cea de-a doua carte pe care mi-o doream sa o citesc era Noul cod al bunelor maniere, dar din pacate in loc de aceasta carte am primit Nono (povestea unui ursulet de plus) scrisa de Renata Carageani care este o scriitoare romanca contemporana. Nu m-am suparat o voi citi pe aceasta in loc de cartea dorita.”

După ce am dat cu apă oxigenată pe sufletu-mi de câlţi, unde se înfipseseră două gloanţe de calibru mic dar suficient de mortal ca să producă hemoragie până şi la ursuleţi de pluş –  „ din pacate in loc de aceasta carte am primit Nono (povestea unui ursulet de plus) scrisa de Renata Carageani care este o scriitoare romanca contemporana” şi „Nu m-am suparat o voi citi pe aceasta in loc de cartea dorita.”, m-am întrebat cine face selecţia opiniilor de păstrat la rubrica „poate vă place şi asta”, la ALL?

Cineva de la ALL sau de la concurenţă? Mi-e teamă că cineva de la ALL!
Deci cineva, o duduie, a solicitat „Noul cod al manierelor elegante” şi a primit „NONO”, ori se epuizase „Noul Cod”, ori „NONO” era pe supraştoc, ceea ce nu e adevărat, ori cinevaua aia trimiţătoare îi mai subtilă decât ne-am putea imagina şi îşi zise: „vrei cod dă maniere elegante?!… Ia d-acilea! Că mai manierat ca Nono, nu fu nimeni, în vreo carte publicată la noi!”
Prefer să iau în calcul ultima variantă. Pentru binele şi dovada de inteligenţă şi competenţă a tuturor celor implicaţi.

A, am uitat să precizez: apa oxigenată mă decolorează. Aşa că nu mi-e bună.

Dacă s-a terminat cu „fie k”-urile…

Să scriu şi eu un „Hai cu…”
Haiku, de Nono.
Primul!

 

Vechea zăpadă:
câine bătrân, alb pe alb.
Îmbrăţişare.

Dacti şi CASA

Când vine Dacti de la CASĂ, zici că e scăpată de la casa de nebuni.  Nu ştiu cum e să vizitezi pe cineva la puşcărie, cred că e groaznic, dar nici pe departe nu poate fi  atât de cumplit ca atunci când se duce Dacti la CASĂ.
Toată dimineaţa trânteşte, bufneşte, foieşte hârtii, mă întreabă pe mine –  „Ce dracu’ poa’ să însemne chestia asta?!” – dar nu-mi zice care chestie, dă telefoane, fumează şi înjură.

Azi iar a avut de-a face cu CASA şi când s-a întors acasă arăta, fireşte, ca Amza Pellea în filmul Osânda.
Nu ştiu ce fel de CASĂ e aia unde se duce Dacti. O aud vorbind la telefon de  „programe naţionale”, de „furnizori”, de „servicii”… Sper că nu e vorba de Servicii Secrete!
Tocmai ce i se plângea unei prietene că „ăia de la casă”,  adică o idioată” i-a cerut să-i arate, cu acte, că patronul firmei e patronul firmei.

A terminat convorbirea şi m-am gândit că aşa ar fi potrivit, să par că particip la zbuciumul general şi o întreb:
– Dacti, ce  CASĂ e aia despre care tot vorbeşti?
– DE SĂNĂTATE! – zice, şi mă striveşte cu privirea, ca pe ultimul dobitoc.

Vasăzică, am avut dreptate! E vorba, până la urmă, de o casă de nebuni.

Singur (poem de mine)

Iară mă lasă
fără cuvinte
singur acasă
şi sunt cuminte.

Nu cred că aveam chef să scriu versuri.
Mai degrabă aş fi stat de vorbă cu prietenul meu, l-aş fi întrebat cum e acolo, dacă e chiar atât de bine pe cât se zice, dacă are rost să mă oftic fiindcă eu, neavând inimă –  în sens medical, n-am cum să mor, n-are ce să mi se oprească şi trebuie s-o aştept pe Dacti să vină de la cumpărături, oricât ar întârzia.
Dar am vizitat iar blogul cu haiku-uri şi am găsit unul care-mi place peste măsură. Pentru că e plin de mister.

Gând la gând, cu bucurie…

Tocmai când respiram adânc, să prind curaj, să-l sun pe Marlowe, telefonul începe să ţârâie. Dacti în baie. Sunt îndreptăţit de situaţie să răspund. Îmi aranjez fularul, că nu se ştie niciodată cine e la capătul firului, poa’ să fie şi Papa de la Roma, acum, că s-a ales unul nou, şi răspund:
– Alo!
– Tu eşti, amice?
Mă îndrept, nevăzut, în scaun:
– Da, Phil!
– Cu ce vă lăudaţi?
– Cu nimic, Phil. Vegetăm.
– Negroteiu’ ce face?
– Mulţumesc, bine.
– Halal de voi, zice Phil şi oftează adânc.
Secundele trec, pe banii lui, că el sunase.  Mai suspină o dată.
– Băi. zice.
– Da, domnule, zic.
La dracu’! Tot îmi vine să-i zic „domnule”, deşi suntem parteneri de afaceri de atâta amar de vreme.
– Am ieşit aseară cu o puicuţă.
– Înţeleg, zic eu, circumspect.
– O bucăţică la metru. Un gin tonic, două bancuri cu blonde, ea râde, încă un gin tonic… la mine sau la tine. Ştii genul, nu?
– Da, zic, foarte sigur pe mine, deşi habar n-aveam despre ce fel de  gen vorbeşte.
– Mă duc niţel  la  baie, zice. Şi pleacă. Stau, stau, stau… Tipa întârzie. Mă gândesc că i s-a tras vreun fir la ciorap şi aşteaptă să vină vreuna cu ojă la ea, în poşetă,  să-l lipească. Femeile au tot felu’ de chestii de-astea la ele. Grenade, şperaclu, rimel… Chestii inutile pe care le-ar putea folosi vreodată, în viaţa asta… Mai cer un râd, pentru mine. Fata nu apare. Aud, în schimb, un ţipăt de cucoană din zona veceului şi începe bâlciul. În următoarele cinci minute mi-e foarte clar  de ce îmi lipseşte de la masă interlocutoarea: stă chircită în cabina ei, cu beregata tăiată.
Sun la poliţie şi mă priponesc în uşa localului. Ăia de la mese nu dau niciun semn că ar vrea să plece. Barmanul, nesimţit, schimbă CD-ul. Pune Dire Straits, Private Investigations….
– Te ascult, Phil, şoptesc eu, fiindcă nu se mai aude duşul şi Dacti poate să apară în orice moment.
– Nu ştiu ce să  zic, zice Phil.
– Nici eu, susur. Luăm cazul?
– Luaţi-l voi, dacă vă dă mâna! Pe mine mă scârbesc tipele care îşi taie beregata, înainte de-a termina primul pahar.

 

Comentarii

Băi, Nonolică! Eşti mare psiholog al tăcerilor mele, al lipsei de tutun, al foitului pe scaun.

Uite ce cred eu despre filmul cu pricina: că toată lumea care intră în sală poartă pe cap, ca pe o coroană de spini, trofeul: ursuleţul de aur.
Ce cred io, care l-am văzut, cu tine în traistă: e un film tare bun, tare meşteşugit, care a ratat aura de perfecţiune, încercând să explice, pe ici pe colo, ce credeau realizatorii lui că nu-i duce bibilica pe juraţi.

Ce-a ieşit: un colier – mărgele de aceeaşi dimensiune pe un fir de nailon foarte rezistent. Regula unu: nu punem o perlă lângă o biluţă de sticlă şi nu-i tragem imediat o gâlmă de lemn, perfect strujită, alături. Că, oricât de perfect netedă şi sferică ar fi boaba de lemn, tot de lemn rămâne şi preferăm perla imperfectă de mai-nainte.

Regula doi: ai obţinut, graţie ajutorului divin, un personaj ca „martorul” (Vlad Ivanovici, 5 minute), apăi iei scenariul de la capăt şi construieşti toate personajele măcar la acelaşi nivel.

Cu tot respectul pentru Luminiţa Gheorghiu, care s-a achitat magistral de rol, altele sunt tenebrelepoveştilor cu  mame posesive.

Atenţiune: copiii mamelor posesive nu se reduc la „legumă”: ei devin cu atât mai interesanţi, cu cât suma frustrărilor lor e mai nare. De aceea, nu trebuie priviţi din exterior, ci prin prisma unui personaj care-i acceptă, iubeşte, face front comun cu ei.

În fond, finalul, în coadă de peşte, nu pune niciun creier din sală la muncă. Recompensează minţile odihnite, cu „ei, las-aşa! ” Sau cu: „Probleme, Dorele? Las-că rezolvă mă-ta!”

Copilul de 35 de ani, adevăratul mort rezultat din accidentul de circulaţie, nu se trezeşte niciodată. Poate s-ar fi trezit, dacă ar fi coborât din maşină fără cuvinte, având măcar autonomie mecanică asupra portierei lui din spate. De revăzut atunci dialogul mut, filmat în oglinda laterală a maşinii, în care tatăl copilului fizic ucis dă mâna  –  dar îi întinde mâna stângă – celui care, din nenorocire, e omorâtorul fiului său, un tip de 35 de ani, mort de foarte multă vreme, prin grija mamei lui.

Ei, atunci filmul era aşa: o mamă posesivă şi potentă care şi-a omorât progenitura prin iubire şi posesie versus un tată oarecare, de la ţară, al cărui copil, până atunci viu, a încălcat sfatul părintelui său  de-a nu traversa pe oriunde.

E complicat, Nonolică!
Să ne bucurăm amândoi că am văzut „Glissando” şi „Poliţist, adjectiv”, înainte de a  urmări „Poziţia copilului”, striviţi, sub laba de aur, a Ursului Berlinez.

S.O.S.