Dacti, la mulţi ani!
Aş vrea să te rog, dacă Andreotti acceptă o întâlnire cu mine, în oraş, să mă duci cu maşina ta. Şi să ne faci poze.Şi să-mi plăteşti consumaţia. Andreotti va fi invitata mea. Şi să-mi speli fularul, înainte de întâlnire.
I-au găsit. Primul arăta aşa. Plus aura de Înger Salvator pe care o văd numai Salvaţii, cu ochii minţilor lor.
Pe urmă, au venit la televizor. Nişte ţărani. Trei.
Platou, lumini, machiaj, întrebări. Răspunsuri deja studiate, mai întreabă-i odată, din nou. Intră publicitate.
Fă-le diplomă de erou! Fă-le program, du-i la morminte, pune-i să repete cum a fost, până înţelege şi ultimul prost. Ţăranii vorbesc şi asudă. Mai dă-le cu pudră!
Scoate untul din ei, bucură-te că au acceptat să vină, nu unul, ci trei.
D-aia tăcea ea, mititica, ori de câte ori o-ntrebam „Ce mai faci, ce mai zici, cum o mai duci?”!
Da’ nu-mi pare rău, nu-s invidios, mă bucur pentru ea. Dacă un urs e capabil să scrie o carte, ea, Dacti, de ce n-ar putea?
Acum numărul scriitorilor din casă a crescut cu 100%. Nu că e tare? Doi scriitori în 56mp.
Îi aşteptăm cu drag la lansare pe toţi cei care o iubesc pe Dacti, precum şi pe cei n-o înghit şi au de gând s-o fluiere.
p.s. Trag nădejde că proasta mă ia şi pe mine la eveniment…
…şi-ţi place, înseamnă că exişti.
Aşa mi-a lăsat scris Dacti pe un bileţel din ăla care poate fi lipit pe frigider sau pe faianţă sau pe orice. Când l-am citit, ea nu mai era acasă.
Am ascultat, fiindcă sunt ascultător, din fire. Pe urmă, mi s-a părut normal să ascultaţi şi voi.
V-am zis eu vreodată că m-aş pricepe la poezie? Nu cred. Şi susţin asta în continuare.
Se zice că românul e născut poet, dar cred că afirmaţia se referă numai oameni cu cetăţenie română, dobândită prin naştere sau la cerere. Deci eu, pe a cărui etichetă scria made in Germany, şi sunt urs de jucărie, nu mă încadrez. Asta nu mă împiedică să mai citesc, uneori, şi poezie. Şi să mi se înnoade nişte câlţi în gât, ca şi cum mi-ar veni să plâng. De ce? Nu ştiu! Că dacă nu mă pricep, nu ştiu dacă-i bună sau proastă. Dar trag nădejde că, dacă-i pune nodu-n gât unei arătări de câlţi sintetici plus conglomeratul spongios, lavabil, din interior, are şanse mari să fie POEZIE. De Mircea Dinescu.
La cîtă neuitare-ntre noi s-a așternut,
aduc un braț cu lemne din secolul trecut
să încălzesc cerneala bătrînă din stilou
și mortul fără groapă uitat în patul tău.
N-o să măsor cenușa de-obidă și necaz
c-am fost fitil de lampă în lampa ta cu gaz,
ci o să-ncerc cu milă să scot dintr-un joben
pisica ta cea oarbă, care-asculta Chopin
și mîngîindu-i blana cu scînteieri gălbui
uscata creangă-a mîinii să simtă zvîc de pui
ca semn că moarta noastră iubire n-a murit
cinci lumînări cu unghii ți-aprind în infinit.
De unde-i copiată, citiţi în Caţavencii de ieri. Noapte bună şi răcoroasă tuturor!
Când şi când, uneori, destul de frecvent dar nu cât m-ar unge pe mine la suflet, Diacritica şi Naşu se iau la poceală. În cazul lor, termenul potrivit e turnir. Turnirul – m-am uitat în DEX, să nu greşesc – e atunci când poceala are loc între nişte mascaţi în armuri, călări, cu arma din dotare, lancea, în faţa unui public nobil şi numeros. În situaţia de faţă, nobleţea s-ar traduce prin cunoaşterea limbii române, suficient cât să savurezi căderea unuia sau a altuia din şa. La modul nemernic şi freudian vorbind, spectacolul merită banii când se răstoarnă Diacritica, fiindcă e purtătoare de fustă şi, o cădere, în vreo poziţie neaşteptată, ar justifica întotdeauna preţul biletului, atât pentru cavalerii spectatori care ar zâmbi într-un anume fel, cât şi pentru domniţele spectatoare, care ar sta cu ochişorii larg deschişi, ca pe butelie, asupra zâmbetului destins-amuzat al domnilor, pândind virajul vinovat înspre rânjet neplatonic.
Ideea e că, cel puţin aşa mi s-a părut mie, Naşu face nişte precizări cu privire la traduceri nefericite, în opinia lui, fără să-şi înceapă demonstraţia în stil epistolar cu „Auzi, Diacritico?”, doar că Diacritica e geană pe tot ce mişcă în materie de traducere şi, chiar dacă Naşu îşi deschidea un blog special, sub acoperire, intitulat „retardatu’ de la Hamangia”, Doamna Diacritică tot îl ginea şi-l trosnea de nu se vedea, pentru că ea, coniţa Diacritică, nu ţine morţiş să apere onoarea cuvântului neaoş ori tradus, ci vrea să-i ardă câte-un cot în diafragmă Nănaşului, când ăsta e pe expiraţie, să-l prindă la înghesuială, să-i dovedească – ce?- că nu ştie să piardă, măcar când vrea ea.
Acuma, io, care abia mă bâlbâi în limba omenească şi n-am pretenţia s-o fac pe arbitru’, chiar dacă, în mod păcătos şi nevorbitor de engleză, i-am mai zis câteodată lui Dacti: „realizezi cât eşti de confuză?” – fiindcă pentru mine, între a realiza şi a înţelege e o diferenţă ca între a digera varză călită şi a digera iaurt – , tot îndrăznesc să zic că Naşu avea dreptate, în chestiunea cu „epic”. Fin’că atunci când zicem „o nuntă de pomină” ne ducem direct la emisiunea „Acces direct”, da’ când zicem „o aterizare de pomină” , clipim cu telecomanda pe National Geographicşi urmărim o chestie serioasă, o aterizare fabuloasă, care trebuia să aducă la sol numai cadavre, da’ i-a depus în stare de funcţionare aproape pe toţi Aşa că „de pomină” e peiorativ, cum sunt toate nunţile date la televizor, iar „fabulos”, de poveste” e elogiativ, cum sunt toate aterizările forţate care se termină cu bine.
Prin urmare, cred că Naşu are mari sorţi de izbândă, dar şi Diacritica e pe val, în felul ei, fiindcă ăştia doi îşi dau mereu coate. Se tachinează. Şi cine se tachinează…
Dar staţi să începem cu începutul…
Marţi dimineaţă Dacti a spălat broaştele, le-a pus în transportorul perforat, unul special conceput pentru fiinţe mici, le-a încărcat împreună cu bazinul şi borcanul de mâncare într-o pungă de plastic şi le-a mutat la farmacie. A ales cea mai răcoroasă încăpere şi le-a organizat acolo viaţa, pentru încă cinci zile.
Marţi totul a mers strună. Au mâncat, au tulburat apa suficient cât să nu aibă nevoie de dulcolax şi şi-au petrecut ziua uitându-se în sus, la tavanul fals, plin de neoane aprinse.
Miercuri, adică ieri, ziua a început normal. Baie, primeneală, creveţi… Mai târziu, o mână criminală a stins plafonierele. O mână econoamă, dar criminală.
Pe la ora 6 p.m., dumnealor abia dacă mai mişcau. Zadarnic le-a bătut Dacti cu unghia în geam, a făcut valuri false, le-a servit cina… Broaştele trăgeau să moară.
Toată noaptea s-a gândit cum o să-i spună ea stăpânei lor, Ana, care are doar şase ani, că au murit. S-o mintă, că au murit de dorul ei? Nu traumatizează copilul? Să cumpere altele şi să meargă pe burtă? Cum să facă una ca asta?! Ana le iubeşte. Le iubeşte cu dragostea cu care ar fi iubit un căţeluş, numai că părinţii ei nu consideră normal să ţii un câine în casă. S-au uitat pe lista animalelor de apartament, au debifat tot şi-au lăsat ţestoasele.
Ana le mângâie pe cap şi pe carapacea cât o frunză de plop, cum ar scărpina un căţel între urechi…
Să născocească o poveste de-aia frumoasă, cum au plecat ele în căutarea Oceanului, cum au ajuns deja foarte departe, cam pe la Feteşti, şi n-are rost să le mai întoarcă din drum, Marea e la doar la câţiva ani distanţă… Ana a terminat cu brio clasa ZERO, dar nu ştie că Oceanul e la ani-lumină în drumul lor.
Da’, până la urmă, de să moară? Ce nu le-a priit? De ce amândouă? O fi de la apă? Prin Centru’ Vechi umblă vorba că apa de la robinet e potabilă doar cu numele. Femeia de serviciu face cafeaua cu apă de-asta şi n-a murit nimeni. Încă. Să se fi nimerit vreun crevete otrăvit printre ăia comestibili? O fi valabil pentru creveţi ce e valabil pentru ciuperci? Au văzut-o pe Dacti în halat alb şi-or fi crezut că sunt la spital?
Joi, adică azi, Dacti s-a dus cu o oră mai devreme la farmacie. Cum poţi face rost de sicrie pentru broaşte? La asta s-a gândit tot drumul, ascultând un post de radio adecvat, Tragic FM sau cam aşa ceva, unde se cântă mereu „Hold me now” şi „Lady in Red”, nişte melodii vechi, de când era Dacti tânără şi i se părea că moartea e o figură de stil. Broaştele încă mişcau, dar aveau nevoie de lumânare. Dacti a început să plângă. A aprins lumina, să vadă dacă mai e ceva de făcut sau nu.
Brusc, s-au înviorat. Până le-a schimbat, au inspectat chiuveta de inox şi s-au răsfăţat sub şuvoiul de apă discutabilă din cartier. Pe urmă au crănţănit câte trei creveţi şi au început să pipăie cu labele lor mici şi verzi pereţii piscinei.
Dacti a răsuflat uşurată. Ieri au crezut că e noapte toată ziua şi au dormit.
Acum le strălucesc deasupra capului opt sori pătraţi de neon şi, dacă vor să aibă niţică umbră, n-au decât să se retragă sub palmierul de plastic, demontabil….
Dacti a citit-o şi e alt om. A citit-o sâmbăta trecută. A stat în pat, ca bolnavii, nu s-a mişcat dintre perne până n-a terminat-o. Am auzit-o râzând singură, în hohote, ceea ce e un lucru bun, şi pentru bolnavi, şi pentru sănătoşi.
I-a plăcut atât de mult, încât, de vreo două ori, a greşit şi m-a strigat Elling.
Pe urmă a văzut şi piesa , invitată la teatru de Strada Ficţiunii, care sărbătorea doi ani de existenţă. Şi de-acolo a venit bucuroasă ca un cintezoi. M-a pupat. Băi, M-A PUPAT!!!
Şi mi-a zis: „Nonolică, tu-ţi dai seama că eşti co-riveran cu Elling?”
Treaba asta m-a pus pe gânduri. Am citit-o şi eu. De-atunci plutesc. Mă aflu în starea aia de bine, fericire niţel invidioasă, în care te înmoaie orice text atât de bun, încât ţi-ar fi plăcut să-l fi scris tu.
Şi da, mă simt un pic Elling, aşa cum o să vă simţiţi şi voi după ce o terminaţi.
Nu, nu pot să vă povestesc despre ce e vorba. Cică în deschiderea spectacolului de teatru, a făcut-o deja un mare critic literar. De fapt, a comis-o. A povestit de-a fir a păr, aşa cum s-a priceput el şi cât a priceput el din carte. Cică absolut toţi ăia din sală care încă n-o citiseră, aproape sigur că nu se vor atinge de ea.
Şi eu nu sunt critic literar, n-aş putea să vă tai cheful de lectură şi să vă lipsesc de plăcerea de după. De după o poveste absolut minunată.
Aşa că nu pot decât să fiu pisălog şi să vă repet: citiţi cartea asta!
Am căutat, în van, pe blogul Nataşei, cea mai bună poză a ei. Nu mă întrebaţi de ce, că vă răspund înainte: mi-e dor de Jeanette.
Am ales, până la urmă, o poză la-ntâmplare:
Nataşa are ochi de „căntiesă rusă„, daţi cu dermatograful lui Nefertiti. Acceptă să fie pozată cu „fainaţă ceauşistă” pe fundal.
Ochii Nataşei, dacă ar fi suprapuşi peste imagini cumplite – cele două războaie mondiale, cutremurul din ’77 la români sau Fukushima nuclear disaster -, ar păstra aceeaşi expresie de misterioasă aşteptare, calmă. Pe principiul : „Băi, o mai fi şi altceva de urmărit pe lume, cu excepţia unui şoricel precar, cu excepţia Antenei 3?…”
Am scris rândurile astea fiindcă nu pricep de ce i-a tăiat Vania dreptul de antenă Nataşei. Era o pisică perfectă pentru noi, ceilalţi!
Mai lucidă şi mai cultă ca Jeanette, fără ipocriziile şi telenovelismele lui Amélie, Nataşa era un lider cu oase de fier în haină de blană naturală.
Şi avea umor!…
O felină cu umor face cât un întreg spot publicitar la pâinea Savoria.
Uneori, când nu pot dormi, o visez pe Nataşa zgâriind model de hârtie milimetrică pe faţa unui Mencinicopski adormit, cu somn indus artificial prin îngurgitara unei supradoze de produse panificate Savoria.
Habar n-am dacă Nataşa mai trăieşte!
Totuşi, cred că de-aia s-a inventat netul pe lume, ca să putem trece Nataşele în Eternitate. Şi să muncim pentru ele.
„Ai îmbătrânit, Doamne, nu mai auzi. Tună-n cireşi şi în duzi. Plouă-n fântâni şi-n livezi. Ai îmbătrânit, nu ne mai vezi.”
Ştiam că Scrisul n-a murit! M-am dus acolo unde el învie în fiecare zi, nu ca un Christ, ci ca un artist. Există mereu, lângă noi, ca un urs de pluş recuperat din gunoi:
„Lumea nu mai e cum o ştii: copiii nu mai plimbă luna în căruciorul de butelii. Noaptea dospeşte, ziua se subţie. Ce postmodernistă agonie! (Prietene, trăieşte, dac-ai chef să rişti). Arată-Te, Doamne, pe facebook, să mărturisim că exişti.
Dă-ne nouă accept, fereşte-ne de cel rău, şi-o să rămânem logaţi la contul Tău. Fă-ne un semn, o strigare. Viaţa noastră afişează eroare.
Cuvântul s-a dilit, povestea e terminată: am fost odată ca niciodată. Fiecare-şi ia partea, aşteptând să se termine moartea.
Să se reseteze opţiunile, să Te pogori, Doamne, cu status schimbat: Hristos a-nviat! „
Îl găsiţi în original, pe ziarul virtual.
Nono 