Singur (poem de mine)

Iară mă lasă
fără cuvinte
singur acasă
şi sunt cuminte.

Nu cred că aveam chef să scriu versuri.
Mai degrabă aş fi stat de vorbă cu prietenul meu, l-aş fi întrebat cum e acolo, dacă e chiar atât de bine pe cât se zice, dacă are rost să mă oftic fiindcă eu, neavând inimă –  în sens medical, n-am cum să mor, n-are ce să mi se oprească şi trebuie s-o aştept pe Dacti să vină de la cumpărături, oricât ar întârzia.
Dar am vizitat iar blogul cu haiku-uri şi am găsit unul care-mi place peste măsură. Pentru că e plin de mister.

Încălzirea globală a primit o lovitură straşnică!

Ieri seară trebuia să stingem lumina. O oră. Dacti nici n-a vrut s-audă! Că citeşte.
– Da’ citeşte, dom’le, la lumânare, că n-o să mori!
Ea, nu şi nu, că devine nostalgică, odată-şi aminteşte de studenţie şi-o apucă plânsul. Ce era să fac? M-am supus. Doar că am stat cu ochii închişi timp de un ceas şi mi-am imaginat cum arăt io cu lumina stinsă. Cred că aşa:
Eu, pe beznăAzi dimineaţă, când a deschis Dacti fereastra, i-am mulţumit în gând că n-a vrut să se alinieze efortului planetar de-a răcori încălzirea globală: erau ZERO GRADE! Ca iarna. Cine ştie ce ger ne lovea, dacă stingeam şi noi becurile!…

Mergem la teatru?

Deseară, la opt jumate, o să mă aşez cu Asta Dacti pe canapea şi-o să ne uităm la teatru tv.
O să fie ca în vremurile bune, zice Dacti.
Care vremuri bune?
Când aveam nouă ani şi ascultam teatru radiofonic împreună cu bunicul meu, îmi explică Dacti.
Sunt uluit! A avut Dacti vreodată nouă ani?!
Oricum, abia aştept să-l cunosc pe bunicul lui Dacti!