Mă gândeam că, după ce-mi spală Dacti fularul, s-o rog să-mi închirieze o caleaşcă. Ceva modest, cu numai doi cai putere. Pentru plimbarea mea cu prea-frumoasa Andreotti.
Pentru seara când ne-om întâlni, căci va veni şi seara-aceea…
Dacti, la mulţi ani!
Aş vrea să te rog, dacă Andreotti acceptă o întâlnire cu mine, în oraş, să mă duci cu maşina ta. Şi să ne faci poze.Şi să-mi plăteşti consumaţia. Andreotti va fi invitata mea. Şi să-mi speli fularul, înainte de întâlnire.
Nu ştiu ce fac la ora asta oamenii care se pregătesc să sărbătorească. Cred că asta fac: se pregătesc. Mai calcă o dungă, dă cu cremă de ghete pe pantofii cu bot de raţă care, chiar dacă nu se mai poartă, dau senzaţia de bunăstare. Îşi caută o cămaşă cu guler aproape nou, fără puchiţei de la barbă. Îşi alege o cravată mai veche şi mai ţâcnită din biblioteca de cravate… (Am făcut dezacord? Vorbeam despre oameni. Adică bărbaţi. Care sunt toţi ca unul.) Pe urmă se aşterne pe băut şi pe aşteptat divaisul personal pe care o să-l branşeze sub cotul drept sau stâng, îndoit. Îl aşteaptă să: mai smulgă un fir care a scăpat la sprânceană în zilele anterioare, să aleagă pentru ultima oară şi ireversibil cu ce se-mbracă, să întrebe dacă arată bine (întrebare retorică), să se enerveze ultima oară pe anul ăsta că n-are cu ce se-mbrăca…
Divaisul îşi ia blana ecologică (toate divaisurile care nu-şi permit şinşila sunt mari iubitoare de animale VII) şi claciul vintigi care nu e mai mare decât un portofel mai prelung, aşa, dar nu încape nimic în el. Încape rujul şi pachetul de batistuţe Zewa. Trifermentul şi colebilul încap la bucată, vărsate. Câte două pentru fiecare. Hai, merge şi-un distonocalm, că e mic. Omul îi zice divaisului iubi pentru ultima oară pe anul ăsta, cu ocazia brânciului în taxi.
Şi pleacă. Pe la jumatea drumului, omul şi divaisul se gândesc că mai bine stăteau acasă. De când n-au mai petrecut ei un revelion intim? La cârciumă, după sarmale, nu ai unde să te întinzi. Dacă te descalţi pe sub masă, rişti să nu mai încapi în pantofi. Fireşte, în cârciumă e cam răcoare. Invers proporţional cu cât de subţire e îmbrăcat divaisul. La desert omul cedează sacoul divaisului. Oricum, cravata a atârnat-o de spătar şi a sumes mânecile cămăşii încă de la aperitive. Acum divaisul arată ca Robocap. Omul arată ca un Dorel oarecare, care n-are nicio conductă fisurată pe conştiinţă. Dacă e Periniţă în program, omul se pupă cu ceilalţi Robocapi care mai mişcă în ring, fiindcă Doreii lor sunt muci.
Taxiul îi cară înapoi tocmai când aduceau ăia ciorba de potroace. Aşa că o să rămână mahmuri.
p.s.: Dacti mi-a dictat asta. E prima oară când ea dictează şi eu scriu. Fiindcă e Revelion! În restul anului e viceversa.
Ce fac. Nu mare lucru. O listă cu cei pe care trebuie (trebuie?!) să-i sunăm/meiluim de Anul Nou. I-am aliniat pe două coloane. Stânga – ăia cărora le dăm telefon. Dreapta – ăia cărora le trimitem urări pe gimeil. Muncă zadarnică, zic io, fiindcă, în ultimul moment, Dacti schimbă listele. Apoi le combină între ele. Rezultă că unora nu le mai zicem nici „Dă-te mai încolo!”, fiindcă s-au dat singuri, de bună voie, au făcut-o pe Dacti să fumeze cinci ţigări la rând sau, mai elegant, i-au dat cu şutul în cur undeva, exact când îi era lumea mai dragă. Altora le scriem şi pe meil, le dăm şi telefon, stăm la palavre.
Mai există categoria căreia nu-i zicem nimic, nici în scris, nici oral, fiindcă: a) îi vedem personal sau b) îi iubim atât de mult – şi ei ştiu asta, încât urările de An Nou par artificiale. Şi totuşi, ăstora o să le dăm telefon…
Deci: eu fac liste şi Dacti spală vase.
Ascult muzica apelor din bucătărie ca pe Haendel, pentru că atâta timp cât apa curge, Dacti n-are timp de mine.
„Încerc să-mi amintesc ce făceam noi de revelion, de nu beam şampanie. Eu, unul, nu făceam nimic. Prietenul meu se uita prin ecranul cuptorului până pe la şapte seara, apoi trăgea un pui de somn, ca să nu-l apuce picotitul exact la miezul nopţii. Asta zdroncănea în bucătărie, pe urmă făcea duş, se îmbrăca de plecare, se dădea cu parfum şi aranja masa. Era o masă pliantă, de picnic, dar o acoperea cu materialul care rămăsese de la rochia Îngerului şi nu puteai să-ţi dai seama. Aducea friptura şi aprindea nişte lumânări roşii lângă ea. Mirosul îl trezea pe prietenul meu, care îşi rezema botul cât mai aproape de tava încă fierbinte. Pe mine mă pufnea râsul, fiindcă, de unde mă aflam, de pe canapea, capul lui mare şi cafeniu arăta ca un al doilea fel de mâncare. Asta îi zicea ameninţător: „Ia-ţi pliscul de-acolo şi ai răbdare!” Apoi băga muzică în calculator, ceea ce se întâmpla destul de rar, şi se instala lângă mine. Alegea un canal serios, care-şi vedea de filmele lui, şi seara devenea una normală, chiar plăcută. Din când în când suna telefonul. Ea dădea muzica foarte tare şi abia apoi răspundea răcnit. „Nu te aud”, striga în receptor, „e mare zarvă aici, lasă că vorbim mâine… Da… La mulţi ani!”
Cu câteva minute înainte de ora douăsprezece, ieşeam toţi trei pe terasa blocului , împreună cu o sticlă de vin proaspăt destupată, din care bea numai ea, şi ne uitam la artificii. Prietenul meu detesta momentele astea, fiindcă rămânea friptura nesupravegheată acasă, dar mie îmi plăcea la nebunie mirosul înţepător de explozibil şi zgomotul petardelor, era exact ca pe front, în filmele de război, era ca şi cum am fi jucat şi noi, o dată, în propriul nostru film…” [fragment din cartea mea, NONO]
Mă gândesc că revelioanele cu Dacti nu sunt nicio scofală. Sunt cam la fel, doar că prietenul meu nu mai este.
După miezul nopţii ne tolănim pe canapea şi ne căutăm un film ca lumea. O crimă serioasă în Midsomer sau ceva asemănător. Şi Dacti nu bea vin, bea şampanie. O dată pe an.
Până o dovedim cu listele de urări (pe care Dacti le urăşte, pentru că nu ştie să formuleze), vă doresc eu, Nono, tuturor prietenilor, amicilor şi simplelor noastre cunoştinţe cu care am schimbat măcar un zâmbet, pe stradă – LA MULŢI ANI!
Azi m-am trezit foarte devreme. Practic, m-am trezit chiar înainte de-a mă culca. Vedeţi, pare că mă exprim complicat. Era mai simplu să zic: n-am dormit toată noaptea. Adică am avut insomnie. Dar trebuie să gândesc pozitiv. Trebuie să iau partea bună a lucrurilor.A devenit regulament de ordine interioară chestia asta, de când îmi citeşte Dacti cartea cu NOCEBO.
Din cauza ei
Datorită ei, căutăm împreună, în fiecare zi, un post de ştiri bune. Bineînţeles că nu găsim, dar ne oprim la unul obişnuit, cu ştiri rele şi le reinterpretăm.
De pildă, dacă auzim că pe autostrada Bucureşti-Piteşti s-au ciocnit două maşini, ne gândim imediat: ce bine! Primo, că nu eram noi acolo, secundo, că noi păstrăm distanţa regulamentară, conducem cu viteză adaptată condiţiilor de drum şi, de fapt, în afara oraşului e întotdeauna altcineva la volan, unu’ care chiar se pricepe şi, tertio, dacă tocmai s-au buşit unii, conform calculului probabilităţilor (pe care Dacti nu-l stăpâneşte, dar vorbeşte despre el ca şi cum ar fi doctoriţă în statistici), şansa ca să fim şi noi implicaţi într-o poveste de-asta, cu service şi tinichigii auto, scade simţitor.
Pe principiul ăsta, o să ajungem să chiuim amândoi de bucurie când vom afla că s-a prăbuşit un lift sau că a luat foc un metrou, pentru că Dacti e claustrofobă şi nu foloseşte decât în mod excepţional asemenea mijloace de transport, deci, iar, probabilitatea ca ei să i se întâmple, tinde către zero.
Deocamdată ne-am oprit din lectură, facem o pauză şi exersăm modularea efectului nociv al informaţiei într+unul pozitiv. Cred că de-aia nici n-am dormit azi-noapte, că am stat cu ochii lipiţi de televizor, să monitorizez ştiri.
Problema e că Dacti ia nişte pastile care până la cartea cu pricina îi scădeau tensiunea, iar acum nu i-o mai scad şi mă bate gândul să i le înlocuiesc cu unele contra durerilor de burtă, foarte asemănătoare, ca să văd dacă nu cumva obţin rezultatul dorit.
Aforismul zilei, pe care l-am sustras, fireşte, din cartea noastră de căpătâi şi-mi cer iertare anticipat tuturor medicilor, de la rezidenţi şi specialişti la profesori universitari, că am curajul să-l pomenesc aici, sună aşa:
p.s.: Nu e pentru voi, e mai mult pentru Dacti. Şi îmi asum consecinţele. Dacă nu mai apar pe blog o vreme, înseamnă că le şi suport. Dacă „o veme” o să însemne LUNI DE ZILE, sunaţi voi la 112 şi rugaţi să vi se facă legătura cu Comisarul Grigore Kader.
Dacti a venit acasă acum zece minute. Acum opt minute a pornit calculatorul. Acum şapte minute a dat clic pe melodia asta. Între timp şi-a aruncat pantofii, a deschis ferestrele, şi-a luat halatul de baie, a înghesuit câte ceva în frigider, a dus gunoiul, a…
Înregistrarea curge în buclă pentru a treia oară şi acum stăm amândoi cu ochii holbaţi în ecran şi ne bucurăm de vocea unei fetiţe de paisprezece ani, de la şcoala de muzică Dinu Lipatti, care ştie ce-i ăla reggae, fiindcă ştie ce e ăla ritm, care se mişcă puţin, cu economie, findcă se concentrează asupra frazării, asupra emisiei, e o fetiţă care studiază muzica, nu cochetează cu ea, face pian principal şi percuţie secundar, e o fetiţă cu muzica la ea, o fetiţă care nu se joacă de-a vedeta, e o fetiţă care, azi dimineaţă, nici n-a îndrăznit să le spună celor de la Radio Zu că nu o descoperiseră ei, ci ăia de la Radio 21.
Le-a cântat live, a capella, partea vocală din „Memories”, înainte de ora de matematică, le-a cântat-o lejer, la telefon, sperând că totuşi o să sune bine, în ciuda faptului că telefonul nu e tocmai cea mai fidelă cale de redare audio.
Dacti mă mângâie pe cocoaşă:
– Ce zici?
– E marfă, zic, deşi ştiu că e mult mai mult. E lungul drum al învăţăturii muzicale versus sughiţul spectaculos al unui căpşunar care imită „O sole mio”, ca un papagal vorbitoro-cântător.
Dacti a citit-o şi e alt om. A citit-o sâmbăta trecută. A stat în pat, ca bolnavii, nu s-a mişcat dintre perne până n-a terminat-o. Am auzit-o râzând singură, în hohote, ceea ce e un lucru bun, şi pentru bolnavi, şi pentru sănătoşi.
I-a plăcut atât de mult, încât, de vreo două ori, a greşit şi m-a strigat Elling.
Pe urmă a văzut şi piesa , invitată la teatru de Strada Ficţiunii, care sărbătorea doi ani de existenţă. Şi de-acolo a venit bucuroasă ca un cintezoi. M-a pupat. Băi, M-A PUPAT!!!
Şi mi-a zis: „Nonolică, tu-ţi dai seama că eşti co-riveran cu Elling?”
Treaba asta m-a pus pe gânduri. Am citit-o şi eu. De-atunci plutesc. Mă aflu în starea aia de bine, fericire niţel invidioasă, în care te înmoaie orice text atât de bun, încât ţi-ar fi plăcut să-l fi scris tu.
Şi da, mă simt un pic Elling, aşa cum o să vă simţiţi şi voi după ce o terminaţi.
Nu, nu pot să vă povestesc despre ce e vorba. Cică în deschiderea spectacolului de teatru, a făcut-o deja un mare critic literar. De fapt, a comis-o. A povestit de-a fir a păr, aşa cum s-a priceput el şi cât a priceput el din carte. Cică absolut toţi ăia din sală care încă n-o citiseră, aproape sigur că nu se vor atinge de ea.
Şi eu nu sunt critic literar, n-aş putea să vă tai cheful de lectură şi să vă lipsesc de plăcerea de după. De după o poveste absolut minunată.
Aşa că nu pot decât să fiu pisălog şi să vă repet: citiţi cartea asta!
Nono 