Mărţişor

Am scobit în vechiul blog al lui Dacti. Am descoperit că nu e chiar aşa de baborniţă precum se dă. Am găsit o poezie de sfârşit de săptămână din care se vede, clar, că şi ea a fost, cândva, îndrăgostită de un clovn de circ.

Pun versurile ei pe blogul meu, nu ca s-o fac de râs, ci ca MĂRŢIŞOR, pentru toate acele persoane care trebuie să găsească, la capătul şnurului, ceva:

Weekend cu Clovn

În mine locuieşte, neştiut,
un clovn fugit din trupele nomade.
Avea doar farduri, când l-am cunoscut
şi-un zâmbet vlăguit, dar cumesecade.

Ploua în noaptea-ceea, era joi
şi s-a ascuns cu trusa-i de culori
sub geamul străveziu  de-atâtea ploi,
privind în sus, cu ochii arzători.

L-am întrebat de rostul lui, de nume
şi mă pierdusem toată-n chipul viu
de clovn nebun, vagabondând  prin lume,
reclama unui zâmbet stacojiu.

Mi-a povestit cum deturnase nori
şi cum furase curcubeu şi stele,
să-şi facă alte haine şi-ncălţări,
s-ajungă-aici, în pragul minţii mele.

Tot ascultându-l, ploaia se oprise
şi parcă-n ochii lui, aşa de tineri,
sclipeau minciuni, teribilism si vise…
Şi-n mine parcă se făcuse vineri.

De-atunci, îl tot ascult şi-l tot ignor.
Îmi curge-acum fiinţa lui prin sânge,
o clipă zeu, o clipă muritor,
râzând afară, înăuntru plânge.

Din când în când, îşi dă puţin cu fard
şi-n ochii lui, incandescenţi şi chimici,
se-ntâmplă numai gânduri care ard
şi-n mine – numai sâmbete-duminici.

Publicitate

Frumoasei Andreotti

Prietena mea, frumoasa Andreotti, a desenat un copac. M-am holbat la el vreo săptămână. I-am zis lui Dacti:
– Învaţă-mă şi pe mine să desenez un copac, să i-l dăruiesc lui Andreotti!
– Dacă Andreotti e tipa aia „cu capul în nori”, pe al cărei blog zaci ori de câte ori ai impresia că nu te vede nimeni, dacă e fătuca aia pentru care  scrii poezii, atunci ia d-acilea un sfat amical, în doi timpi şi trei mişcări.
Femeile se bucură atunci când primesc:

Dacă ai de gând să-i dăruieşti copaci, ia-ţi gândul de la ea!
Asta mi-a zis Dacti.
Dar azi-dimineaţă mi-am făcut rost, pe cont propriu, de un buchet de copaci pe care să i-l dăruiesc.
Frumoasei Andreotti.

Început de decembrie, cu babă şi îmbunătăţiri

Dacti tace de ceva vreme…

Când trece pe lângă mine îmi aranjează ochelarii, dar se uită undeva departe, prin zid, în dormitorul babei de-alături care are fix două camere şi două  clase primare, dar a fost nevastă de miliţian cu grad înalt şi are doi nepoţi, mândri ca brazii, care i-au ferchezuit apartamentul, i-au pus gresie-faianţă-termopane-uşă de fier şi au proptit în parcare un Audi negru cu geamuri fumurii.
Baba a înflorit, parcă, de când locuieşte în finisaje moderne, dar Dacti zice că are gleznele ca Stejarul din Borzeşti şi „pa!” circulaţie  de întoarcere.
Dacti a pus în plicul cu chitanţe de „Întreţinere” cincizeci de lei, de care n-o să se atingă, până nu vine cineva din Comitet cu miloaga, că  a murit baba, să contribuim.
Baba a căpătat o faţă teroasă (pentru cine nu ştie ce-i aia, e, adică, vecină cu pământul), dar azi se agita pe lângă nişte instalatori acreditaţi, care-i montau o cabină de duş cu jacuzzi şi arăta veselă şi ciripitoare ca o vrăbiuţă, minus picioarele-i vinete care stăteau să crape deasupra papucilor.

Dacti mi-a aranjat chiar azi ochelarii, nu pot să-mi explic de ce mi se tot ridică spre frunte, şi mi-a zis:
-Tre’ să plecăm undeva de sărbători. Chiar n-am chef de lumânări bisericeşti în ghiveciul cu nisip la uşa vecinei,  de Crăciun!
-E chiar aşa de bolnavă baba? am întrebat-o
-Nu, a zis, sunt chiar aşa de la final lucrările de modernizare.

Aşa că, dacă lipsim de Crăciun…

Gândesc pozitiv

Azi m-am trezit foarte devreme. Practic, m-am trezit chiar înainte de-a mă culca. Vedeţi, pare că mă exprim complicat. Era mai simplu să zic: n-am dormit toată noaptea. Adică am avut insomnie. Dar trebuie să gândesc pozitiv. Trebuie să iau partea bună a lucrurilor.A devenit regulament de ordine interioară chestia asta, de când îmi citeşte Dacti cartea cu NOCEBO.

Din cauza ei
Datorită ei, căutăm împreună, în fiecare zi, un post de ştiri bune. Bineînţeles că nu găsim, dar ne oprim la unul obişnuit, cu ştiri rele şi le reinterpretăm.
De pildă, dacă auzim că pe autostrada Bucureşti-Piteşti s-au ciocnit două  maşini, ne gândim imediat: ce bine!  Primo, că nu eram noi acolo, secundo, că noi păstrăm distanţa regulamentară, conducem cu viteză adaptată condiţiilor de drum şi, de fapt, în afara oraşului e întotdeauna altcineva la volan, unu’ care chiar se pricepe şi, tertio, dacă tocmai s-au buşit unii, conform calculului probabilităţilor (pe care Dacti nu-l stăpâneşte, dar vorbeşte despre el ca şi cum ar fi doctoriţă în statistici), şansa ca să fim şi noi implicaţi într-o poveste de-asta, cu service şi tinichigii auto, scade simţitor.
Pe principiul ăsta, o să ajungem să chiuim amândoi de bucurie când vom afla că s-a prăbuşit un lift sau că a luat foc un metrou, pentru că Dacti e claustrofobă şi nu foloseşte decât în mod excepţional asemenea mijloace de transport, deci, iar, probabilitatea ca ei să i se întâmple, tinde către zero.

Deocamdată ne-am oprit din lectură, facem o pauză şi exersăm modularea efectului nociv al informaţiei într+unul pozitiv. Cred că de-aia nici n-am dormit azi-noapte, că am stat cu ochii lipiţi de televizor, să monitorizez ştiri.
Problema e că Dacti ia nişte pastile care până la cartea cu pricina îi scădeau tensiunea, iar acum nu i-o mai scad şi mă bate gândul să i le înlocuiesc cu unele contra durerilor de burtă, foarte asemănătoare, ca să văd dacă nu cumva obţin rezultatul dorit.

Aforismul zilei, pe care l-am sustras, fireşte, din cartea noastră de căpătâi şi-mi cer iertare anticipat tuturor medicilor, de la rezidenţi  şi specialişti la profesori universitari, că am curajul să-l pomenesc aici, sună aşa:

„OMUL SĂNĂTOS ESTE UN BOLNAV CARE SE IGNORĂ…”

p.s.: Nu e pentru voi, e mai mult pentru Dacti. Şi îmi asum consecinţele. Dacă nu mai apar pe blog o vreme, înseamnă că le şi suport. Dacă „o veme” o să însemne LUNI DE ZILE, sunaţi voi la 112 şi rugaţi să vi se facă legătura cu Comisarul Grigore Kader.

Margo

Margo e mama lui Dacti. Pentru apropiaţi. Pentru restul, e o babă de optzeci de ani care-i face lui Dacti revista presei la schimbul de tură, adică pe la prânz. Că tocmai intră Dacti de serviciu sau tocmai pleacă, nu contează. Margo sună pe fix (mobilul o intimidează, încă), face sumarul zilei: genunchii (dureroşi), capul (limpede, dacă nu zice la meteo că scade presiunea atmosferică), în rest e bine, ea, personal. Numai că  lumea scârţâie.

Ce scârţâia azi, la amiază? Scârţâia treaba cu câinii. Pe lângă porunca „Să nu ucizi!”, Margo a citit şi o nuvelă de Lino Aldani, în care câinii analizează la oameni aşa cum oamenii analizează la termenul de garanţie înscris pe pliculeţul de salam vidat.
Ea are vreo cinci prieteni maidanezi, care-şi fac veacul la gardul cimitirului şi se mai întreţine cu ei, fără să le ducă de mâncare, că nu de asta duc ei lipsă.

Şi azi Margo zice:
–  Trebuie să-i mângâi pe şest şi să mă uit în altă parte când stau de vorbă cu ei, că mi-e ruşine, să nu vină careva să mă admonesteze!

Casa de Marcat nu e ACASĂ!

E la ANAF. ANAF nu e, cum s-ar bănui, prescurtarea de la „anafura mă-sii de casă!”

ANAF e acronimul de la FISC. Acronimul ştiinţific.
E o clădire impozantă, pe lângă spatele Tatrului Naţional, cine nu ştie unde e Teatrul, ştie, sigur, benzinăria.
Dacă ţi s-a stricat vechea casă de marcat şi vrei să implementezi una nouă, te duci la ANAF şi declari, pe propria răspundere, că:

1. Tu eşti TU (copie după cartea de identitate, copie după contract de muncă, copie după dovada de spaţiu, copie după actul doveditor că nu-ţi desfăşori activitatea şi în alt spaţiu, aiurea, pe care nu-l deţii.
2. Declaraţie că n-ai de gând s-o cari după tine la alte adrese decât cea prevăzută în dosar, adică dacă te-ar muşca şarpele conştiinţei civice să vinzi produsele firmei la un târg deschis aiurea, prin oraş, ori le dai pe şest, ori nu le dai deloc.

Cine zice asta:  doamna Nora.
Doamna Nora e o persoană cu buze vişinii conturate cu maro, care mănâncă la etajul doi al instituţiei acronimate ANAF, între orele 8 şi 16:30, de luni până vineri.
Vinerea trecută, la 9:15, când s-a dus Dacti cu dosarul GREŞIT, doamna Nora mânca nişte cartofi prăjiţi cu salată de varză albă. I-a zis „poftă bună!” cu seninătate, fiindcă urarea n-are legătură cu ora, cu meniul, se potriveşte mănuşă oricărui funcţionar public cu gura plină.
La 11:30, Dacti a revenit cu dosarul CORECT. Declaraţiile pe proprie răspundere erau beton, dacă le citeai la rând, rezulta că Dacti, care nu intră în salina de la Monteoru ca să nu facă atac de panică, e dispusă să facă puşcărie, ca formalitate, dacă n-o sta casa de marcat în relaţie intimă cu tejgheaua, pe toată durata existenţei ei, adică o garnitură de marfar umplută la refuz cu cartofi prăjiţi şi două barje de salată de varză albă.

Doamna Nora, când a preluat dosarul corect, mânca tartine cu unt şi caşcaval preparate extemporaneu – adică le fabrica, pe măsură ce se trata cu ele. Motiv pentru care n-a putut să sublinieze nişte coduri, ţinând foaia A4 în aer liber – că biroul era ocupat cu gustări – şi s-a plâns că ce fel de hârtie o fi şi asta!…

Vinerea următoare, adică azi, când trebuia să primească Dacti un număr de înregistrare aferent numărului de înregistrare de săptămâna trecută, ce să vezi, doamna Nora mânca tot caşcaval pe pâine cu unt, dar în vechea cutie de îngheţată Algida nu se odihneau, ne-ncepute, două strudele cu mere (programul e până hăt, la 16:30), ci trei clătite cu dulceaţă care, din punct de vedere nutritiv, mai mult sau mai puţin, echivalau cu merele rase în foietaj. La rezervă, pe acelaşi birou, se pripăşiseră, într-o punguliţă de plastic,  doi covrigei cu miere şi nucă.
Undeva, printre bunătăţile astea, doamna Nora a strecurat o foaie printată de ea, semnată de Director, pe care Dacti n-avea decât să scrie, cu pixul acela, legat cu sfoară, că a primit originalul, fără erori.  La finalul întâlnirii, doamna Nora atacase o clătită pudrată şi părea cu mult mai simpatică având mustăţi de zahăr, aşa că, atunci când, după oficialele formule de salut, aceeaşi doamnă Nora a adăugat  – „Doamnea-ajută!”, Dacti n-a mai avut nimic de zis.
Şi-a luat un strudel cu brânză de pe bulevard, că n-aveau cu mere.

Filme cu succes de cassă

Contabila lui Dacti îi trimite lui Dacti un proces verbal, care începe aşa: „Încheeat în ziua…” şi continuă cu „între X, în calitate de predator şi Y, în calitate de primitor”. Lui Dacti nu-i convine să fie Predator. Chiar dacă suma predată e, conform aceluiaşi proces verbal, în valuare de 150 de lei.

Ce poate fi mai sus de margargarină?

Seul de oaie? Ăla care face foietajul de plăcintă să arate ca o carte hipercitită, de succes?

Cum arată o carte de-asta: are aer între pagini. Fiecare cititor a lăsat-o deschisă, cu faţa în sus, la vreo pagină anume. În timp, cartea devine umflată. Începe să arate ca un pateu cu foietaj  franţuzesc. Cică minunatul foietaj franţuzesc nu iese aşa de aerisit-citit nici cu unt, nici cu margarină. Doar cu seu de oaie. De-aia se transparentizează pergamentul în două secunde după ce ţi s-a făcut pachetul. Că se lasă grăsimea aia imbecilă, a oilor proaste, se lasă în ambalaj. Tu, practic, mănânci numai foietajul franţuzesc. Fraged. Crocant. Pufos. Practic, la baza oricărui produs de patiserie care ţi se topeşte în gură, stă o oaie imbecilă, cu seu mult, care a fost sacrificată planificat sau fiindcă ologise, coborând o râpă grea, după iarbă fragedă.

Mai gustată ca foietajul franţuzesc, cu seu de oaie la bază, e doar cartea de dezvoltare personală.
Cartea de dezvoltare personală te învaţă, într-un mod foarte onctuos (ştiu cuvântul ăsta de la Dacti), cum să devii o persoană de succes.  Practic, uscând lacrimile dintr-un scenariu tip „Preţul succesului” ,  afli, în „n” paşi siguri, cum să ajungi patroana unei case de modă, dintr-o ucenică zăludă, care nu ştia să mosorească suveica.

Cărţile de dezvoltare personală te învaţă că ziua e lumină şi noaptea e întuneric, numai dacă tu poţi face diferenţa între astea două.

Eu încă aştept,răbdător,  o carte despre decădere personală, derspre cum  ajungi din patroana unei case de modă, ultima croitoreasă. Şi viaţa să aibă, în continuare, sens. Miros şi culoare. Poate chiar  parfum. Fie el şi mai ieftin.

 

Am scris asta fiindcă Vero a adus vorba…

Comerţul are suflet?

Da. Acum sunt aproape sigur. Sufletul Comerţului se cheamă Reclama.
Am urmărit cu sufletul la gură scandalul margarinei. Pe mine, chestiile alimentare mă depăşesc. Dacti zice că margarina e pungă de plastic hidrogenată.
Doamna Wiki zice că primele încercări, timide, de-a lua omului untul de la gură, datează din 1870. În timpul celui de-al doilea război mondial, oamenii au început să mănânce margarină pe pâine.  Apoi, după ce s-a terminat războiul şi oamenii şi-au revenit la normal, au inclus-o în prăjituri. Există reţete de prăjituri care nu ies „ca la mama acasă”, decât cu margarină. Cu margarină, ies nişte prăjituri bune, ca pe timp de pace. Dacă te destrăbălezi şi le faci cu unt, ies tot prăjituri, dar mai de bucătărească începătoare – ies nişte prăjituri de război. Meschine!
Dacti, care nu ştie să gătească decât ceai, omletă, salate, friptură şi cartofi prăjiţi, nu cumpără niciodată margarină. Fiindcă n-are ce face cu ea. Poa’ să-i facă reclamă şi Maia Morgenstern, nu doar Nadia Comăneci!
A!… Dacă i-ar face publicitate Lunetistul, poate ar cumpăra şi ea un pachet. Şi l-ar arunca la gunoi, că n-ar avea ce face cu el. Dacti cumpără prăjiturile direct de la cofetărie. Dacti e consumatoare de margarină din culpă, nu calificat.

Analizez, imparţial, scandalul margarinei. Care nu există.
Un producător de margarină a avut destui bani ca să-şi facă reclamă cu Nadia Comăneci. Dacă avea mai mulţi, îl lua pe De Niro. Sau pe  Mel Gibson.

Restul e senvişeală. De la Trei Surori.

Ziua DOI

Acuma… dacă v-aş zice că dumnealor mănâncă exclusiv creveţi, iar Dacti mănâncă brânză cu roşii, supă de dovlecei (pedeapsă de la maică-sa)  şi cotlet cu legume, înăbuşit, reiese clar că Alexuţa şi Mihăiţă trăiesc pe picior mare.
Greşit! Creveţii lor, de firmă, arată ca nişte viermi  deshidrataţi în primele cinci minute şi după un sfert de ceas arată ca ceva urât, şi lui Dacti i s-a explicat că ceva-ul urât se descompune în apă, dar creveţii îşi păstrează forma pe care le-a dat-o firma lor de creveţi.
Aşa că dimineaţa, când spălăm vasul şi ţestoasele fac duş în chiuvetă, aglomerarea de chestii oribile care se adună peste zi nu e chiar sută la sută formată din creveţi hidrataţi, dar nici sută la sută din ceva-ul care trebuie primenit.  E un amalgam greţos care cere studii superioare plus masterat.
În momentul ăsta ambele broscuţe strănută. Ceea ce e absolut broscuţesc normal, un semn de bine general, o să mai petrecem o noapte liniştită în plină terorare.