Chiriaşii

De  vreo două ceasuri,  am pierdut contactul cu realitatea şi îi urmăresc pe cei doi chiriaşi cu care s-a căptuşit Dacti pe final de săptămână.
Alexuţa şi Mihăiţă sunt două ţestoase mici, cam cât două jumătăţi de nucă, pe care trebuie să le găzduim până marţi dimineaţa.

ţestoasele

Locuiesc într-o jumătate de rinichi de plastic transparent, în care se adaugă unu-virgulă-cinci-centimetri de apă menajeră. Dacti le-a lăsat, la vedere, cutia lor de creveţi speciali, ca să ştie că: unu – vor primi hrană şi doi – se pot simţi ca acasă. Cică şi acasă, în partea de vest a locuinţei lor transparente, se zărea borcanul de viermi deshidrataţi, pe care-l puteau contempla, cu lipsă de imaginaţie,  ca pe siguranţa zilei de mâine sau, cu puţin curaj,  ca pe o investiţie de viitor – clădirea borcaneliformă a vreunei companii de prestigiu.

Io,aşa cum le văd de dezorientate în timp şi spaţiu, cred că nu înţeleg nimic din ceea ce li se întâmplă, iar schimbarea nu le afectează.

O să le pun şlagărul broaştelor ţestoase, ca să ştie că sunt bine primite.

„Şi apa sclipea ca un colţ de mistreţ”

Dacti o întrebă pe vâzătoare:
– Aveţi vreun suc mic, neacidulat, la rece?
– Ţî!
Aia îşi permite să-i zică „ţî” lui Dacti. Sunt destul de apropiate. Ca vârstă şi aşa, în general. Dacti îi aduce algocalmin când o doare măseaua, o ascultă văicărindu-se de bani, că n-are… În fine, se cunosc de vreo cinci ani, poa’ să-i zică „ţî”, mai ales că e o căldură afară, de nu-ţi arde nici să te aperi de muştele care trag la răcoarea prăvăliei, necum să răspunzi cu un alt cuvânt de două litere – „nu”.
– Da’ apă minerală, mică, aveţi, la frigider? întrebă iar Dacti.
Femeia plecă undeva, în spate, la nişte frigidere de rezervă, că alea din faţă sunt burduşite cu bere,  şi se-ntoarse după un timp, cu o sticluţă de plastic de doosutecin’zecimele, de Dorna.
– Staţi, nu bateţi bonul! se impacientă Dacti.  Plată n-aveţi?
Aia retrase pet-ul cu apă minerală din dreptul cititorului de preţ, ca şi cum ar fi târât o întreagă navetă pe deasupra tejghelei:
– Doamnă, n-aţi zis „minerală”?
– Ba da, dar am greşit! Voiam „plată”.
– Doamnă, repetă iar vânzătoarea, pe acelaşi ton grav, de parcă recita „Mistreţul cu colţi de argint”. Aţi zis sau n-aţi zis minerală?
– Am zis, dar am greşit! N-aveţi apă plată, mică?
– Doamnă, nu e vorba că am sau n-am. Am!… Da’ aţi zis „minerală”, aşa e?
– Aşa e, admise Dacti, gata să-şi ispăşească pedeapsa, gata să recunoască dintr-o suflare că  povestea asta cu apă plată e o fiţă, în fond, dacă ţi-e sete, bei dracului şi minerală, bei de la chiuvetă, bei din balta rămasă de la ultima ploaie, iar dacă s-a evaporat, nu bei! Ce atâtea mofturi, s-o trimiţi pe femeia cu salariu mic de două ori la acelaşi îndepărtat frigider, pentru un amărât de adaos de bulbuci?!
Vânzătoarea o privi lung, exasperată că există atâta prostie pe lume, dar, în cele din urmă, o iertă:
– Doamnă, io mă duc şi v-o schimb, că nu mi-e greu, da’ ţineţi cont că mi-aţi cerut „minerală”!
Dacti bâltâcâi din cap, ca un câine de-ăla tare, de pe vremuri, care se purta la lunetă, dacă aveai maşină.
Vânzătoarea dispăru şi sosi după un timp la fel de îndelungat ca şi prima oară, cu un Borsec mic, plin de gâlme sculptate în plastic, să se ştie că e  plat. Îl trânti zdravăn. De undeva, din străfundurile platitudinii, se iscară câţiva bulbuci nervoşi de bioxid de carbon.
Dacti înhăţă apa şi bău înainte să plătească. „Şi apa sclipea…”

Despre teii noştri

De câteva zile, se întâmplă un fenomen ciudat: ninge galben.
Nu când plouă! Când plouă, se opreşte.
E ceva legat de teii ăştia, ai noştri. Când zic „ai noştri”,  încalc puţin legea, fac un abuz, fiindcă nu sunt doar ai mei şi-ai lui Dacti, sunt ai întregii asociaţii de locatari din condominiu.
Sunt ca automatul de lumină al scării pentru care plătim toţi, în mod egal, indiferent dacă unii se fâţâie pe palier de o mie de ori pe zi şi alţii n-au mai ieşit din casă de cinci ani.

Cu teii e puţin diferit. Noaptea, când întregul bloc doarme cu ferestrele deschise, parfumul lor intră în toate apartamentele, ca un curent electric blajin şi continuu, în mod egal.
Dar pentru ei nu plătim.
Nici nu ştiu dacă asta e o nedreptate sau o favoare.

Din greşeală

Citesc pe blogăria All:

„Pentru recenzie mi-am ales doua carti care pe mine m-au incantat si anume: Loverbook scrisa de italianca Simona Sparac. Iar cea de-a doua carte pe care mi-o doream sa o citesc era Noul cod al bunelor maniere, dar din pacate in loc de aceasta carte am primit Nono (povestea unui ursulet de plus) scrisa de Renata Carageani care este o scriitoare romanca contemporana. Nu m-am suparat o voi citi pe aceasta in loc de cartea dorita.”

După ce am dat cu apă oxigenată pe sufletu-mi de câlţi, unde se înfipseseră două gloanţe de calibru mic dar suficient de mortal ca să producă hemoragie până şi la ursuleţi de pluş –  „ din pacate in loc de aceasta carte am primit Nono (povestea unui ursulet de plus) scrisa de Renata Carageani care este o scriitoare romanca contemporana” şiNu m-am suparat o voi citi pe aceasta in loc de cartea dorita.”, m-am întrebat cine face selecţia opiniilor de păstrat la rubrica „poate vă place şi asta”, la ALL?

Cineva de la ALL sau de la concurenţă? Mi-e teamă că cineva de la ALL!
Deci cineva, o duduie, a solicitat „Noul cod al manierelor elegante” şi a primit „NONO”, ori se epuizase „Noul Cod”, ori „NONO” era pe supraştoc, ceea ce nu e adevărat, ori cinevaua aia trimiţătoare îi mai subtilă decât ne-am putea imagina şi îşi zise: „vrei cod dă maniere elegante?!… Ia d-acilea! Că mai manierat ca Nono, nu fu nimeni, în vreo carte publicată la noi!”
Prefer să iau în calcul ultima variantă. Pentru binele şi dovada de inteligenţă şi competenţă a tuturor celor implicaţi.

A, am uitat să precizez: apa oxigenată mă decolorează. Aşa că nu mi-e bună.

Poştaşul

V-am mai zis despre el…
Poştaşul lui Dacti e Poştaşul lui Dacti! Nu e Kevin Costner jucând în „Poştaşul”…
E un poştaş de la Poşta Română, care umblă cu tolba pe umăr toată ziua, aduce facturile de utilităţi, pensiile, citaţiile, revistele la care sunt unii abonaţi şi, foarte rar, scrisori, fiindcă prea puţini oameni îşi mai scriu azi scrisori cu pixul pe hârtie împăturită şi vârâtă în plic, pe motiv că s-a inventat mail-ul şi, mai trist, pe motiv că nu prea au ce să-şi mai spună – aproape niciun gând nu mai merită împărtăşit, atâta vreme cât fiecare zi seamănă cu aia de ieri, criza e pe noi cât capra…
Tolba, ca un cal din poveste care-a mâncat suficient jeratec plus intensificatori de gust ca să capete gustul independenţei,  îl târăşte, cu greutatea ei, pe unde are ea chef şi destinatari, prin tot Oraşul Vechi.
Poştaşul e un omuleţ de un metru şaizeci şi cinzeci de kilograme, care se lasă cărat de tolbă peste tot, pe unşpe milioane de lei vechi, cu şpagă cu tot.

Ieri, Dacti l-a rugat să-i mai zică odată poezia aia, care i-a apărut lui într-o plachetă de versuri, aia cu izvorul…
Poştaşul a zis:
–  Aaa!… Cu izvorul… N-o mai ştiu!
Dacti a zis:
– Vă rog, încercaţi!…
Poştaşul a lăsat tolba pe podea,ca şi cum şi-ar fi legat calul de căpăstru la iesle, să ronţăie ceva. Pe urmă a zis:
– Daţi-mi o bucăţică de hârtie, că mi-o amintesc mai uşor dac-o scriu.
Şi Dacti i-a dat, şi el a scris-o, aproape din prima:

Sparg deodată ulciorul
Păşesc în fântână
Şi trag după mine izvorul.

Eu aşa am crezut de cuviinţă, că ar fi bine să transcriu bileţelul pe blog. Fiindcă, dacă nu poţi repara o nedreptate, măcar trebuie să încerci.

Dungă tramvai

Azi, pe la 15:40, Dacti o ducea pe Doctoriţă acasă.
O duce frecvent. De câte ori programul lor de lucru coincide, o duce. Ca s-o duci pe Doctoriţă acasă, drumul trece pe lângă un depou de tramvaie. Lui Dacti îi place zona. Pe stânga e un magazin care-şi schimbă vitirina zilnic – acum au pus nişte excelente pălărioare -, pe dreapta e depoul.
Dacti crede că ăla e un magazin de vis, fiindcă n-o să intre în el niciodată, se mulţumeşte cu vitrina şi cu mâncăriciul oftalmic pe care i-l produce. Aşa zice Dacti: că un magazin în care nu intri nicicând îşi păstrează  magia vitrinei nealterată.

Cică azi, la 15:43, toate manechinele din vitrina magazinului de pe contrasens purtau nişte pălărioare de mai mare dragul, pe dreapta, iar din depou ieşea un tramvai. Un tramvai cu look nou, colţuri rotunjite, un tramvai cu faţă de morsă prietenoasă.
Atunci a remarcat şi Dacti că există o pereche de şine care merg nişte zeci de metri pe contrasens, până se infilitrează tramvaiul în traficul normal. A băgat în marşarier şi-a dat înapoi cât i-a permis o Piţi din spate, care claxona disperată, să nu i se invadeze perimetrul gipului alb, cu oarece autoturisme aflate, din greşeală, în trafic, concomitent cu Al Ei.
Dacti a zis: „Pentru o clipă, am crezut că tramvaiul ăsta vine pe asfalt, direct în noi… Ăsta e începutul unei poveşti foarte bune: un tramvai care umblă pe asfalt, independent de şine, un TRAMVAI UCIGAŞ…Un tramvai justiţiar. Un tramvai numit sentinţă… Eu m-aş gândi imediat la o poveste… ”
Doctoriţa a zis:” Nu există un tramvai care iese de pe şine decât dacă: deraiază, vatmanul suferă un atac de cord, tramvaiele, de regulă, circulă pe ŞINE.  Pe asfalt pot circula foarte puţin. Decimetri.”
Dacti se uită de zece minute pe net la imagini cu tramvaie, ca să-mi arate cum era tramvaiul ăla.

Eu o urmăresc, politicos, dar zâmbesc unui banc nevinovat: „Care e diferenţa dintre o roşie şi un tramvai?”  – „Tramvaiul are dungă roşie, dar roşia n-are dungă tramvai.”

Absolut sigur!…

Eu n-o să-mi sufoc relaţia cu Dacti. Dacă ei nu-i place ceva ce-am pus pe blog şi şterge – ducă-se! Cu toţii mai avem atâtea de spus…

Dar, câteodată, e mai bine să nu le spunem.
Ştiţi ce i-aş zice eu lui Dacti în fiecare zi? „Eşti mai bătrână ca Asta cu DOUĂZECI de ani! Dacă acum aş fi fost la Asta şi nu la tine, îmi cumpăra TABLETĂ. Aveam TABLETA MEA! Eram autonom. Eram… ”

Dar Dacti, care îmi lasă cu zgârcenie calculatorul ei, care nu vrea să scrie pe laptop fiindcă tastatura nu muşcă suficient din litere,  adică, dacă tot e ea ţăcănită, trebuie să-şi înfrăţească  ţăcăneala cu un ţăcănit , mă întreabă în fiecare zi: „Tu ce mai faci, Nono?” Şi tonul întrebării mă descurajează să-i ard un „Bine!” peste bot.
Mă prefac şi eu că tocmai fac ceva.
În trei din cinci situaţii îmi iese.

Dacă tot a venit primăvara

Ultimulcomentariu, la care nici n-am răspuns, mă duce cu gândul la acel cântecel nevinovat care începe cu: Ţăranul e pe câmp, ţăranul e pe câmp, ura! – drăguţa mea, ţăranul e pe câmp…”
Şi, în această minunată amiază de primăvară autentică, mă sâcâie o întrebare, conform regulii de trei simplă: dacă ţăranul e pe câmp, intelectualul unde e? La bibliotecă? Învaţă că nu se zice „flebeţe”, „scluptură”, „iventar”, „indentitate”… şi abia pe urmă îşi schimbă şosetele albe/gri/crem, asortate cu starea de spirit,  la pantofii lui  negri?

Iar se bagă Dacti!…

Nonolică,
lasă-l dracului de cod al bunelor maniere!
E inutil pe piciorul nostru de plai. Îţi zic 5 motive pentru care e inutil:
Unu: ‘Geaba ştii a umbla cu lingura, furculiţa şi cuţitul prin farfurii, la cinele festive sau romantice, zadarnic haleşti cu distincţie peşte, pui şi fructe folosind tacâmurile, iar nu degetele din dotare, dacă pe la Congrese şi Seminarii de  Comunicări Ştiinţifice, când se lasă cu bufet suedez, razi kilograme de crăpelniţă şi băutură cu 340 km/h.
Doi: Nu contează cum ai formulat buchetul pe care-l dăruieşti doamnei Mărioara Cuptor, dacă i-ai ataşat cartea ta de vizită în limba engleză.
Trei: Dacă n-ai aflat că la sandale nu se poartă ciorapi, indiferent de sex, ce rost are să ştii că ai dreptul să refuzi, politicos dar ferm, să fii descălţat la intrare?
Patru: Când ţi-ai pus pe uşa apartmentului o plăcuţă cu numele tău, precedat de „Dr. Ing.”, nu mai contează că, ori nu te prezinţi din proprie iniţiativă la telefon, ori te domneşti singur.
Cinci: După ce ai susţinut o conversaţie inteligentă în care tu ai zis, de nu ştiu câte ori: „pesemne că…”,  „mai serviţi?”, „mi-am adus aportul” şi alte „ghiuvete” de-astea, chiar că n-are nicio importanţă dacă-l fluieri pe chelner sau pocneşti din degete.

Mai vrei, Nonolică? Mai am!

Dar, uite, afară au înflorit absolut toţi pomii noştri, conform codului bunelor maniere copăceşti, miroase a primăvară şi prietenul nostru a pus pe blogul său  nişte imagini formidabile, din care merită să furăm măcar una.Desigur, în felul acesta, depăşim codul bunelor maniere şi ne vârâm în codul penal.

Buchetul de flori: mai bine o ciocolată.

Bine, recunosc: m-am cam repezit. Nu ştiu mare lucru despre buchete de flori.
Am văzut odată, la televizor, un domn care, după ce a cântat la pian, s-a pomenit cu un coş imens de flori la picioare. Pe coşul cu pricina l-au cărat doi oameni îmbrăcaţi în costume de lucru. Puteau fi doi portari de hotel. Domnului pianist nici prin minte nu i-a trecut să ia coşul cu el. A făcut multe plecăciuni, a dispărut în culise, a aşteptat să devină ritmice aplauzele, s-a întors pe scenă, a mai cântat ceva scurt şi ciudat în spatele coşului, dar n-a plecat cu el de pe scenă. Habar n-am cine l-a luat, la final, fiindcă transmisia s-a încheiat brusc. Mi-e teamă că florile acelea s-au ofilit undeva, într-un colţ, fără rost…

Totuşi, de când locuiesc cu Dacti, câteva reguli elementare despre cel mai frecvent dar – buchetul de flori – tot cunosc.
1. Florile se oferă fără ambalaj. Oricât de spectaculos, complementar şi gratuit ar fi celofanul sau hârtia în care vi le înfaşă florăreasa, când le plasaţi primitorului, ele trebuie să fie dezbrăcate.
2. Florile se oferă cu inflorescenţele în sus.
3. Decât trei-cinci gladiole, mai bine o ciocolată.
4. Decât o singură zambilă de cultură, poliploidizată, în celofan, mai bine o ciocolată.
5. Decât un buchet ca cel din imagine, mai bine o ciocolată.

buchet aşa nu