M-a lăsat!

Să-mi văd filmul preferat, pentru a enşpea oară. Bine, n-a fost uşor s-o conving. I-am zis că tipu’ din rolul principal, Jason Statham, e niţel mai normal ca Vin Diesel. Adică:

le-ncasează grupa mare, are mereu mâinile ocupate, ca să-i omoare numai cu picioarele, face iureş printre ei fără armament în dotare şi îşi calculeză lecemeurile, cât să nu intre SMURD-ul american în şomaj, cu alte cuvinte, îi neutralizează, dar nu le ia zilele cu totul, îi lasă la dospit cinşpe minute, cât să se umfle iar muşchii pe ei şi, abia atunci, le aplică perversa de statele unite ale americii care, fireşte, nu se compară cu aia de Rahova, Sector 5.
Jason are stil!
Băi, una peste alta, Dacti m-a lăsat să revăd în linişte această imbecilitate de film! M-a lăsat să pricep cât e de sănătoasă reluarea. Nu că PROTEVEUL e pe ducă, nu! Duca postului e numai bună ca să înţelegi la ce sunt bune reluările.
Ca să descoperi cât erai de prost acum două luni.
Dacă generalizezi fenomenul, afli cât de prost eşti, în general.

Anunțuri

Filme

Ciudată făptură, Dacti, asta!
N-am putut să văd decât o singură dată „Titanicul”, la televizor, fiindcă ei i se pare prost, lacrimogen, ridicol. Zice că, dacă o tai pe Celine Dion de pe coloana sonoră, nu obţii mare lucru – observi doar ceea ce îţi sărea, oricum, în ochi, că, pe un vas care se scufundă, toate becurile sunt aprinse. Practic, zice Dacti, filmul ăsta a fost făcut pentru Di Caprio şi pentru vreo firmă de generatoare electrice.

În schimb, ne uitarăm, vineri seară, pentru a mia oară, la Kate&Leopold , fiindcă e vorba despre un portal care-ţi permite să călătoreşti în timp, fiindcă Meg Rian e drăguţă şi Celin Dion e urâtă (?!), fiindcă e vorba, în principal, de publicitatea la margarină şi, în secundar, de o poveste de dragoste S.F., mai ceva ca Somewhere in Time, e vorba de cercul spaţio-temporal care defineşte Eternitatea.

Sper, din tot sufletul, să nu se difuzeze astă seară, pe orice canal , O piatră pe cer, după care încă nu s-a făcut film, fiindcă vreau să văd, în linişte, pentru doar  a zecea oară, The Transporter.
Cu împuşcături, fireşte!

 

p.s. Acest post nu e pamflet, nu e promo, e dorinţa mea de urs pe canapea.

Cine a luat Ursul de Aur

După atâtea zile plictisitoare pentru mine, fiindcă orice o întrebi pe Dacti, ea răspunde – lasă-mă, că am treabă! – ieri , ce credeţi, zice Dacti din senin:
–  Hai să vedem şi noi cine a luat Ursul de Aur.
M-am bucurat! Imediat mi-am închipuit că vom face împreună o investigaţie, să-l prindem pe hoţ. Da’ nici vorbă! Dacti m-a dus să văd un film care n-a furat, ci a câştigat Ursul şi, după cât a stat ea de liniştită, cu ochii beliţi în ecran, bănuiesc că i-a plăcut filmul.
De două sau de trei ori am vrut s-o întreb câte ceva ce nu înţelesesem, dar m-a şuşuit.Ea însăşi s-a foit în scaun la scena aia când copilul, de fapt un domn de 35 de ani, cu barbă, îi explică mamei sale cum să nu-l mai sufoce. Poate fiindcă a fost prea lungă şi descriptivă.
Poate fiindcă ea ar fi tras o ţigară, nu ştiu…

Şi mie mi-a plăcut filmul, dar nu m-aş pricepe să vi-l povestesc. Duceţi-vă să-l vedeţi cu ochii voştri!
Aproape toate personajele de-acolo le întâlneşti în viaţă. Doar copilul, bietul băiat, domnul de 35 de ani cu barbă, mi s-a părut mai degrabă făcut din bucăţi, decât făcut bucăţi de doamna aceea foarte apăsătoare care era mama lui. Şi ultima lui replică…un clişeu aproape: „Deblochează-mă şi pe mine!”

Dar cel mai mult şi mai mult mi-a plăcut scena din bar, aceea cu martorul la accident sau coautorul de nedovedit al accidentului. Pentru că ăla era cu adevărat un personaj şi uluitor de viu, şi neaşteptat, şi controversat, şi plin de umbre şi lumini, jucat de unul dintre preferaţii mei: Vlad Ivanov. Pe care îl ştiu din „Poliţist, adjectiv”, un alt film care mi-a plăcut şi mai mult decât ăsta de ieri. Poate pentru că l-am văzut împreună cu Asta, de pe canapeaua ei albă.