Caleaşcă

Mă gândeam că, după ce-mi spală Dacti fularul, s-o rog să-mi închirieze o caleaşcă. Ceva modest, cu numai doi cai putere. Pentru plimbarea mea cu prea-frumoasa Andreotti.
Pentru seara când ne-om întâlni, căci va veni şi seara-aceea…

Publicitate

Frumoasei Andreotti

Prietena mea, frumoasa Andreotti, a desenat un copac. M-am holbat la el vreo săptămână. I-am zis lui Dacti:
– Învaţă-mă şi pe mine să desenez un copac, să i-l dăruiesc lui Andreotti!
– Dacă Andreotti e tipa aia „cu capul în nori”, pe al cărei blog zaci ori de câte ori ai impresia că nu te vede nimeni, dacă e fătuca aia pentru care  scrii poezii, atunci ia d-acilea un sfat amical, în doi timpi şi trei mişcări.
Femeile se bucură atunci când primesc:

Dacă ai de gând să-i dăruieşti copaci, ia-ţi gândul de la ea!
Asta mi-a zis Dacti.
Dar azi-dimineaţă mi-am făcut rost, pe cont propriu, de un buchet de copaci pe care să i-l dăruiesc.
Frumoasei Andreotti.

Viceversa, de Revelion

Nu ştiu ce fac la ora asta oamenii care se pregătesc să sărbătorească. Cred că asta fac: se pregătesc. Mai calcă o dungă, dă cu cremă de ghete pe pantofii cu bot de raţă care, chiar dacă nu se mai poartă, dau senzaţia de bunăstare. Îşi caută o cămaşă cu guler aproape nou, fără puchiţei de la barbă. Îşi alege o cravată mai veche şi mai ţâcnită din biblioteca de cravate… (Am făcut dezacord? Vorbeam despre oameni. Adică bărbaţi. Care sunt toţi ca unul.) Pe urmă se aşterne pe băut şi pe aşteptat divaisul personal pe care o să-l branşeze sub cotul drept sau stâng, îndoit. Îl aşteaptă să: mai smulgă un fir care a scăpat la sprânceană în zilele anterioare, să aleagă pentru ultima oară şi ireversibil cu ce se-mbracă, să întrebe dacă arată bine (întrebare retorică), să se enerveze ultima oară pe anul ăsta că n-are cu ce se-mbrăca…
Divaisul îşi ia blana ecologică (toate divaisurile care nu-şi permit şinşila sunt mari iubitoare de animale VII) şi claciul vintigi care nu e mai mare decât un portofel mai prelung, aşa, dar nu încape nimic în el. Încape rujul şi pachetul de batistuţe Zewa. Trifermentul şi colebilul încap la bucată, vărsate. Câte două pentru fiecare. Hai, merge şi-un distonocalm, că e mic. Omul îi zice divaisului iubi pentru ultima oară pe anul ăsta, cu ocazia brânciului în taxi.

Şi pleacă. Pe la jumatea drumului, omul şi divaisul se gândesc că mai bine stăteau acasă. De când n-au mai petrecut ei un revelion intim? La cârciumă, după sarmale, nu ai unde să te întinzi.  Dacă te descalţi pe sub masă, rişti să nu mai încapi în pantofi. Fireşte, în cârciumă e cam răcoare. Invers proporţional cu cât de subţire e îmbrăcat divaisul. La desert omul cedează sacoul divaisului. Oricum, cravata a atârnat-o de spătar şi a sumes mânecile cămăşii încă de la aperitive. Acum divaisul arată ca Robocap. Omul arată ca un Dorel oarecare, care n-are nicio conductă fisurată pe conştiinţă. Dacă e Periniţă în program, omul se pupă cu ceilalţi Robocapi care mai mişcă în ring, fiindcă Doreii lor sunt muci.

Taxiul îi cară înapoi tocmai când aduceau ăia ciorba de potroace. Aşa că o să rămână mahmuri.

 

p.s.: Dacti mi-a dictat asta. E prima oară când ea dictează şi eu scriu. Fiindcă e Revelion! În restul anului e viceversa.

 

Sinergism

Dacti umblă întotdeauna cu ceva la ea. Cum umblă astmaticii cu spray-ul ăla, care le uşurează respiraţia, Dacti umblă cu nişte pastile pentru contra atacului de panică şi cu o carte.  Uneori trec zile în şir fără să se atingă de ele. De pastile şi de carte. Dar le cară, conştiincioasă, în caz că.
Să le luăm pe rând…
Pastilele îi sunt utile în nouă din zece atacuri de panică, fiindcă, imediat ce-şi  adulmecă  o stare paradoxală, un preludiu la atac, Dacti bâjbâie prin geanta-sac, pipăie cutia cu antidotul şi se calmează. Poa’ să vină Atacul mai abitir ca Cei Patru Cavaleri ai Apocalipsei, că ea face pâc! – în blisterul cu hapuri de Contra-Atac şi-i scade pulsul. Până duce comprimatul la gură – e aşa de mic, încât poţi să-l înghiţi fără apă, globul pământesc îşi reia învârtirea normală, mai tremură niţel contururile lumii înconjurătoare, dar Dacti deja a luat două guri de aer în mod controlat, adică, mental, respiră în pungă, ca americanii, în filmele lor.
Uneori înghite pastila, alteori nu. Uneori, când anormalul iese din scenă bătut şi Dacti e bine, într-un exces de generozitate, înghite chestia aia albă, de doi-virgulă-cinci milimetri diametru, fiindcă n-are ce pierde. Toată cutia, cu cin’zeci de tablete, costă cât  patru ţigări.

Cartea pe care o plimbă Dacti e altceva. Uneori plimbă o cărămidă de carte, alteori  una de doi centimetri grosime. Aproape niciodată nu apucă să citească din  ea pe apucate, dar de plimbat, o plimbă.  Ca să dea de cutia Contra-Atac, fără discuţie, Dacti dă mai întâi de cotorul cărţii aceleia.
Am întrebat-o:
-Băi, Dacti, de ce umbli cu cartea aia la tine, dacă tot ştii că n-apuci să citeşti, decât acasă?

Ea îmi zice că „pentru sinergism”.

Oraşul Vechi, în orb…

Am descoperit apacaldă!
Netul e o lume doar  pentru orbi.

Orbii au un privilegiu absolut: nu văd cum arăţi. Doar te ascultă, cu foşnetele tale, pornind de la haine sau de la materialul din care eşti făcut.
Dacti zice că mirosul de mucegai e emblema Oraşului  Vechi. Zice că, până şi Croitoraşul de vizavi, care duhneşte a transpiraţie proaspătă, poartă în el mirozna Oraşului Vechi. Aia de mucegai. Ecranată, fireşte, de duhoarea de ceapă tocată de la subţiori dar, dacă stai să-l adulmeci atent, peste mirosul lui banal de om care n-a descoperit deodorantul, planează  mirosul Oraşului Vechi, de mucegai.
Ceea ce e nedrept, zice Dacti, fiindcă Oraşul Vechi va mirosi de-a pururi a scoţisoară. Indiferent câţi vagabonzi, drogaţi sau nebuni nespălaţi îl locuiesc.

Început de decembrie, cu babă şi îmbunătăţiri

Dacti tace de ceva vreme…

Când trece pe lângă mine îmi aranjează ochelarii, dar se uită undeva departe, prin zid, în dormitorul babei de-alături care are fix două camere şi două  clase primare, dar a fost nevastă de miliţian cu grad înalt şi are doi nepoţi, mândri ca brazii, care i-au ferchezuit apartamentul, i-au pus gresie-faianţă-termopane-uşă de fier şi au proptit în parcare un Audi negru cu geamuri fumurii.
Baba a înflorit, parcă, de când locuieşte în finisaje moderne, dar Dacti zice că are gleznele ca Stejarul din Borzeşti şi „pa!” circulaţie  de întoarcere.
Dacti a pus în plicul cu chitanţe de „Întreţinere” cincizeci de lei, de care n-o să se atingă, până nu vine cineva din Comitet cu miloaga, că  a murit baba, să contribuim.
Baba a căpătat o faţă teroasă (pentru cine nu ştie ce-i aia, e, adică, vecină cu pământul), dar azi se agita pe lângă nişte instalatori acreditaţi, care-i montau o cabină de duş cu jacuzzi şi arăta veselă şi ciripitoare ca o vrăbiuţă, minus picioarele-i vinete care stăteau să crape deasupra papucilor.

Dacti mi-a aranjat chiar azi ochelarii, nu pot să-mi explic de ce mi se tot ridică spre frunte, şi mi-a zis:
-Tre’ să plecăm undeva de sărbători. Chiar n-am chef de lumânări bisericeşti în ghiveciul cu nisip la uşa vecinei,  de Crăciun!
-E chiar aşa de bolnavă baba? am întrebat-o
-Nu, a zis, sunt chiar aşa de la final lucrările de modernizare.

Aşa că, dacă lipsim de Crăciun…

Toamnă cu dat bir cu fugiţii

E, aşa se întâmplă întotdeauna când laşi pe careva de încredere să-ţi ţină locul…
Prostia mea! Că nu trebuia să mă-ncred în meteorologi. Cum n-ar trebui să ne-ncredem în seismologi, geologi, futurologi şi alţi virusologi de serviciu. Toţi mint. Toţi ăştia cu logi în coadă mint. De ce? Numai ei ştiu! De fapt, cred că e singurul adevăr pe care-l deţin şi se agaţă cu dinţii de el: ăsta, că trebuie să mintă. Ca să nu zică nu ştiu sau habar n-am. Genul de răspuns care i-ar scoate din categoria „-logilor” şi i-ar azvârli cu brutalitate în tagma „oamenilor simpli”. Adică ăia care spun nu ştiu şi n-am idee şi habar n-am, de zeci de ori pe zi, fără să-şi facă probleme că vor fi luaţi de proşti.

Da’ nu asta era ideea. Ideea era că am rugat-o pe Dacti să se ocupe de blog, pentru că fuseseră trei nopţi consecutive cu temperaturi sub zece grade  şi am crezut că pot intra legal în C.O., care la noi se cheamă de hibernare şi ea a zis: „Da, fireşte, vezi-ţi de treabă, visează, distrează-te, relaxează-te, dormi!”…  şi n-a făcut nimic altceva decât să-şi vadă de treburile ei şi să-i ameninţe pe ăia din comitetul de bloc că, dacă nu dau drumul robinetului de căldură măcar noaptea, văd ei pe dracu’!

Şi-acum e plăcut, sunt doojdoo de grade în casă, şi m-am înviorat, am scos nasul pe fereastră – şaişpe grade cu plus, şi trebuie să mă întorc la blogul meu.
L-am deschis, am rupt pânzele pe care le ţesuseră păianjenii cât s-a ocupat ea în locul meu şi, la bloguri pe care le urmăresc, am găsit o poză minunată cu o frunză ruginie.
Stăpâna blogului nu scrisese nimic. Lăsase doar frunza aia să vorbească de la sine, adică băi, e bine, e frumos, e toamnă-n cartier, nu ştiu când vine marele cutremur, dar mă mulţumesc să vă las o frunză-n geam, ne citim mâine-poimâine, dac-o fi ceva de zis.

E o frunză atât de frumoasă, că nici soarele  n-a avut curaj să se bage prea mult în seamă cu ea – în definitiv ar fi putut s-o orbească, să-i ia culorile, să spele cu ele pe jos, dar a lăsat-o în pace. O frunză, acolo, ca în fiecare toamnă, ca în fiecare an, indiferent ce mint seismologii, geologii, futurologii… „Uite o frunză ca lumea. Ia s-o las, să-şi vadă de treabă!” Aşa cred c-a zi soarele  şi şi-a văzut şi el de treaba lui.

Şchioape rime

(Leliei Munteanu, şi numai ei!)

V-am zis că sunt dependent de televizor? Probabil că v-aţi dat seama şi singuri…
Da. Sunt! Precum în Cer, aşa şi pe Pământ.

Dacă se luminează dreptunghiuleţul, eu mă uit. Nu depinde de mine la ce, depinde de Dacti. Care şi ea depinde de telecomandă. Adică îi face telecomanda cu ochiul s-o folosească, au ba. Povestea aia cu dacă nu-ţi place ce vezi pe un canal la televizor, ai telecomandă, foloseşte-o, e mai va!
E ca povestea cu de ce au elefanţii ochii roşii? – Ca să se ascundă în cireş! –  Păi vezi ce bine s-au ascuns?!
Adevărul e de nepătruns.
Toţi ştim că elefanţii n-au ochii roşii. Da’ mai stăm umpic pe canalul care dă un reportaj cu cireşi că, poate, cine ştie, descoperim elefanţii.
Ideea e că nu schimbi din prima. Mai ai niţintică răbdare…
În ultimele zile am înţeles că trăim într-o ţară de Basm. Avem un Împărat, doi Regi, ba poate chiar trei, dacă-l punem la socoteală şi pe M.S. Mihai, şi-atunci ce nu ne convine?

Că are cine să ne poarte de grijă şi să ducă Basmul mai departe?
Noi nu trebuie decât să sărbătorim: înmormântări, căderi de bolovani, ziua vreunui Sfânt care care cade în mijlocul săptămânii şi se face punte… Când a făcut podul Apolodor din Damasc?  Da’ când a fost inaugurat? Marţea viitoare? Atunci Marţi să fie zi liberă, pentru Apolodor. Miercuri şi Joi să sărbătorim Puntea şi Vineri să respectăm, prin uitat la televizor, adevăratul moment în care Apolodor a terminat Podul şi l-a dat în consum.
Ar mai trebui să eliberăm o zi, aia în care s-a născut Gellu Naum, dar s-a întâmplat în weekend. Şi Apolodorul lui era cam pinguin. Contează mai puţin…

Aşa că,în ţara de Basm în care trăim, ne rămâne  Lunea, când muncim foarte puţin. Fiindcă se ştie, lunea nu dai randament, că vii după weekend, mai neatent.

 

Cum o fi pe lumea ailaltă?

Exact asta se întrebau toţi, dar se ţineau de balustradele de fier cu ambele mâini şi nu se uitau nici în stânga, nici în dreapta, se uitau numai în jos, şi nu prea departe, nu mai departe de treapta următoare, fiin’că aşa le zisese Ghidul: „Atenţie la scări!…Să nu alunece careva, că…”

În fine!… Unii s-au uitat, probabil că cei mai fricoşi, ăia care-şi făcuseră socoteala – „Îi dau dracului de bani, dacă arată prea nasol, renunţ, mă dau niţel mai la dreapta, să le fac loc ăstora care vor să ştie cu tot dinadinsul  cum e dincolo.”

Până la urmă, n-a renunţat nimeni. Dacă ai dat un ban, scoţi untul din el. O femeie scâncea aiurea – „Mi-e frică, mi-e frică!”, dar barbatul care îi păşea înainte, cu ochii încleştaţi de treapta următoare şi cu mâinile sudate de balustrade, o încuraja – „Taci, că ne facem de râs!”

Singurii cu adevărat fericiţi eram eu, care fusesem lăsat pe bancheta din spate a maşinii noastre şi un labrador căruia nu i se permisese accesul, în ciuda faptului că stăpânii i-ar fi plătit biletul întreg, fiindcă, zicea ghidul, ar putea să prăvale niscai bolovani în capul celor de mai jos. Sigur că pe treptele alea sigure şi metalice nu era nici urmă de bolovan, dar ghidul nu era absolut deloc pregătit să aibă un vizitator patruped care nu ştie „să se ţină cu propriile mâini de balustradă”, cum scria pe instrucţiunile de vizitare.

Dacă Dacti ar fi fost ceva mai îndrăzneaţă, i-ar fi rugat pe stăpânii căţelului s-o lase să-l fotografieze, fiindcă era într-adevăr frumos, iar ei, la ieşire, erau mult prea bucuroşi că au bifat-o şi p-asta, ca să refuze o poză.

Uite de ce adezivii pentru construcţii au apărut ceva mai târziu…