Ce-am mai făcut

Pe principiul „Ia, eu fac ce fac demult, Iarna viscolu-l ascult,” în ultima vreme n-am mai făcut altceva decât s-ascult pițigăielile unor păsări mici și nervoase, care se scoală cu noaptea în cap, dau cu acutele de azvârlita în geamurile noastre și țintesc atât de bine, încât ne sparg timpanele.
În rest, aștept să mi se facă baie. Dacti suflă fumul numai spre mine și cred că miros ca o pipă necurățată. Mașina noastră de spălat, intitulată „Proasta Familiei”, muncește din două în două zile, dar eu nu sunt pe lista de urgențe și nici măcar la murdari cronici. Sunt la „mai rezistă!”, împreună cu husa canapelei și cu aragazul, care trebuie spălat MANUAL. Aragazul, săracu’, n-are nicio pretenție. S-a înscris voluntar să iasă de pe lista celor care trebuie spălați, fiindcă n-a dat, încă, în foc, ibricul de cafea.  N-are harta Africii în jurul ochiului pe care se fierbe cafeaua, are doar așa, o erupție fină, ca un pojărel, de la sosul pentru macaroane.

Of! În uichend, Dacti s-a văzut, pentru prima și ultima dată, cu un amic din virtual, un scriitor, care s-a comportat mizerabil. Față de ea și față de toți comesenii. În urma întâlnirii, ăla a șters-o din FB, din blogroll, a șters-o pe ea și m/a șters și  pe mine.
Dacti nu l-a șters de nicăieri, din legăturile ei pe net, fiindcă și l-a șters din memorie. Din memoria ei, încărcată pe serverul de nădejde al sistemului ei nervos central, numit – popular – creer.

Prieteni, vă spun: o strângere de mână reală, cu tot ce implică ea, face cât zece mii de conversații pe net.

Așa că, prima înscrisă la baie generală, cu mult gel de duș și multă apă fierbinte, e Dacti. Pe urmă vin eu. Nu mă întrebați de unde știu, că știu. Aragazul n-are decât să-și facă iluzii deșarte. Ca toți tipii care ard gazul, are de așteptat.

Publicitate

Viceversa, de Revelion

Nu ştiu ce fac la ora asta oamenii care se pregătesc să sărbătorească. Cred că asta fac: se pregătesc. Mai calcă o dungă, dă cu cremă de ghete pe pantofii cu bot de raţă care, chiar dacă nu se mai poartă, dau senzaţia de bunăstare. Îşi caută o cămaşă cu guler aproape nou, fără puchiţei de la barbă. Îşi alege o cravată mai veche şi mai ţâcnită din biblioteca de cravate… (Am făcut dezacord? Vorbeam despre oameni. Adică bărbaţi. Care sunt toţi ca unul.) Pe urmă se aşterne pe băut şi pe aşteptat divaisul personal pe care o să-l branşeze sub cotul drept sau stâng, îndoit. Îl aşteaptă să: mai smulgă un fir care a scăpat la sprânceană în zilele anterioare, să aleagă pentru ultima oară şi ireversibil cu ce se-mbracă, să întrebe dacă arată bine (întrebare retorică), să se enerveze ultima oară pe anul ăsta că n-are cu ce se-mbrăca…
Divaisul îşi ia blana ecologică (toate divaisurile care nu-şi permit şinşila sunt mari iubitoare de animale VII) şi claciul vintigi care nu e mai mare decât un portofel mai prelung, aşa, dar nu încape nimic în el. Încape rujul şi pachetul de batistuţe Zewa. Trifermentul şi colebilul încap la bucată, vărsate. Câte două pentru fiecare. Hai, merge şi-un distonocalm, că e mic. Omul îi zice divaisului iubi pentru ultima oară pe anul ăsta, cu ocazia brânciului în taxi.

Şi pleacă. Pe la jumatea drumului, omul şi divaisul se gândesc că mai bine stăteau acasă. De când n-au mai petrecut ei un revelion intim? La cârciumă, după sarmale, nu ai unde să te întinzi.  Dacă te descalţi pe sub masă, rişti să nu mai încapi în pantofi. Fireşte, în cârciumă e cam răcoare. Invers proporţional cu cât de subţire e îmbrăcat divaisul. La desert omul cedează sacoul divaisului. Oricum, cravata a atârnat-o de spătar şi a sumes mânecile cămăşii încă de la aperitive. Acum divaisul arată ca Robocap. Omul arată ca un Dorel oarecare, care n-are nicio conductă fisurată pe conştiinţă. Dacă e Periniţă în program, omul se pupă cu ceilalţi Robocapi care mai mişcă în ring, fiindcă Doreii lor sunt muci.

Taxiul îi cară înapoi tocmai când aduceau ăia ciorba de potroace. Aşa că o să rămână mahmuri.

 

p.s.: Dacti mi-a dictat asta. E prima oară când ea dictează şi eu scriu. Fiindcă e Revelion! În restul anului e viceversa.

 

31 decembrie 2013, puţin înainte de prânz…

Ce fac. Nu mare lucru. O listă cu cei pe care trebuie (trebuie?!) să-i sunăm/meiluim de Anul Nou.  I-am aliniat pe două coloane. Stânga – ăia cărora le dăm telefon. Dreapta – ăia cărora le trimitem urări pe gimeil. Muncă zadarnică, zic io, fiindcă, în ultimul moment, Dacti schimbă listele. Apoi le combină între ele. Rezultă că unora nu le mai zicem nici „Dă-te mai încolo!”, fiindcă s-au dat singuri, de bună voie, au făcut-o pe Dacti să fumeze cinci ţigări la rând sau, mai elegant, i-au dat cu şutul în cur undeva, exact când îi era lumea mai dragă. Altora le scriem şi pe meil, le dăm şi telefon, stăm la palavre.
Mai există categoria căreia nu-i zicem nimic, nici în scris, nici oral, fiindcă: a) îi vedem personal sau b) îi iubim atât de mult – şi ei ştiu asta, încât urările de An Nou par artificiale. Şi totuşi, ăstora o să le dăm telefon…

Deci: eu fac liste şi Dacti spală vase.
Ascult muzica apelor din bucătărie ca pe Haendel, pentru că atâta timp cât apa curge, Dacti n-are timp de mine.

„Încerc să-mi amintesc ce făceam noi de revelion, de nu beam şampanie. Eu, unul, nu făceam nimic. Prietenul meu se uita prin ecranul cuptorului până pe la şapte seara, apoi trăgea un pui de somn, ca să nu-l apuce picotitul exact la miezul nopţii. Asta zdroncănea în bucătărie, pe urmă făcea duş, se îmbrăca de plecare, se dădea cu parfum şi aranja masa. Era o masă pliantă, de picnic, dar o acoperea cu materialul care rămăsese de la rochia Îngerului şi nu puteai să-ţi dai seama. Aducea friptura şi aprindea nişte lumânări roşii lângă ea. Mirosul îl trezea pe prietenul meu, care îşi rezema botul cât mai aproape de tava încă fierbinte. Pe mine mă pufnea râsul, fiindcă, de unde mă aflam, de pe canapea, capul lui mare şi cafeniu arăta ca un al doilea fel de mâncare. Asta îi zicea ameninţător: „Ia-ţi pliscul de-acolo şi ai răbdare!” Apoi băga muzică în calculator, ceea ce se întâmpla destul de rar, şi se instala lângă mine. Alegea un canal serios, care-şi vedea de filmele lui, şi seara devenea una normală, chiar plăcută. Din când în când suna telefonul. Ea dădea muzica foarte tare şi abia apoi răspundea răcnit. „Nu te aud”, striga în receptor, „e mare zarvă aici, lasă că vorbim mâine… Da… La mulţi ani!”

Cu  câteva minute înainte de ora douăsprezece, ieşeam toţi trei pe terasa blocului , împreună cu o sticlă de vin proaspăt destupată, din care bea numai ea, şi ne uitam la artificii. Prietenul meu detesta momentele astea, fiindcă rămânea friptura nesupravegheată acasă, dar mie îmi plăcea la nebunie mirosul înţepător de explozibil şi zgomotul petardelor, era exact ca pe front, în filmele de război, era ca şi cum am fi jucat şi noi, o dată, în propriul nostru film…” [fragment din cartea mea, NONO]

Mă gândesc că revelioanele cu Dacti nu sunt nicio scofală. Sunt cam la fel, doar că prietenul meu nu mai este.
După miezul nopţii ne tolănim pe canapea şi ne căutăm un film ca lumea. O crimă serioasă în Midsomer sau ceva asemănător. Şi Dacti nu bea vin, bea şampanie. O dată pe an.

Până o dovedim cu listele de urări (pe care Dacti le urăşte, pentru că nu ştie să formuleze), vă doresc eu, Nono, tuturor prietenilor, amicilor şi simplelor noastre cunoştinţe cu care am schimbat măcar un zâmbet, pe stradă – LA MULŢI ANI!

Sinergism

Dacti umblă întotdeauna cu ceva la ea. Cum umblă astmaticii cu spray-ul ăla, care le uşurează respiraţia, Dacti umblă cu nişte pastile pentru contra atacului de panică şi cu o carte.  Uneori trec zile în şir fără să se atingă de ele. De pastile şi de carte. Dar le cară, conştiincioasă, în caz că.
Să le luăm pe rând…
Pastilele îi sunt utile în nouă din zece atacuri de panică, fiindcă, imediat ce-şi  adulmecă  o stare paradoxală, un preludiu la atac, Dacti bâjbâie prin geanta-sac, pipăie cutia cu antidotul şi se calmează. Poa’ să vină Atacul mai abitir ca Cei Patru Cavaleri ai Apocalipsei, că ea face pâc! – în blisterul cu hapuri de Contra-Atac şi-i scade pulsul. Până duce comprimatul la gură – e aşa de mic, încât poţi să-l înghiţi fără apă, globul pământesc îşi reia învârtirea normală, mai tremură niţel contururile lumii înconjurătoare, dar Dacti deja a luat două guri de aer în mod controlat, adică, mental, respiră în pungă, ca americanii, în filmele lor.
Uneori înghite pastila, alteori nu. Uneori, când anormalul iese din scenă bătut şi Dacti e bine, într-un exces de generozitate, înghite chestia aia albă, de doi-virgulă-cinci milimetri diametru, fiindcă n-are ce pierde. Toată cutia, cu cin’zeci de tablete, costă cât  patru ţigări.

Cartea pe care o plimbă Dacti e altceva. Uneori plimbă o cărămidă de carte, alteori  una de doi centimetri grosime. Aproape niciodată nu apucă să citească din  ea pe apucate, dar de plimbat, o plimbă.  Ca să dea de cutia Contra-Atac, fără discuţie, Dacti dă mai întâi de cotorul cărţii aceleia.
Am întrebat-o:
-Băi, Dacti, de ce umbli cu cartea aia la tine, dacă tot ştii că n-apuci să citeşti, decât acasă?

Ea îmi zice că „pentru sinergism”.

Oraşul Vechi, în orb…

Am descoperit apacaldă!
Netul e o lume doar  pentru orbi.

Orbii au un privilegiu absolut: nu văd cum arăţi. Doar te ascultă, cu foşnetele tale, pornind de la haine sau de la materialul din care eşti făcut.
Dacti zice că mirosul de mucegai e emblema Oraşului  Vechi. Zice că, până şi Croitoraşul de vizavi, care duhneşte a transpiraţie proaspătă, poartă în el mirozna Oraşului Vechi. Aia de mucegai. Ecranată, fireşte, de duhoarea de ceapă tocată de la subţiori dar, dacă stai să-l adulmeci atent, peste mirosul lui banal de om care n-a descoperit deodorantul, planează  mirosul Oraşului Vechi, de mucegai.
Ceea ce e nedrept, zice Dacti, fiindcă Oraşul Vechi va mirosi de-a pururi a scoţisoară. Indiferent câţi vagabonzi, drogaţi sau nebuni nespălaţi îl locuiesc.

Nono, calmează-te!

Se poate trăi şi fără iubire EVIDENTĂ. Nu ştiu de ce au murit bebeluşii lui Frederick. Poate că de pântecăraie?!

Te-am pupat fiindcă, aşa cum bătea lumina, cum îţi stăteau ţie ochelerii, perfect, pe nas, cum păreai că te rezemi sincer relaxat, în sfârşit! -relaxat sincer, de bolul plin cu nimicuri de atârnat la gât, aveai ceva viu şi demn de luat în considerare. Erai un tip care merita salutat.
Aveam nevoie de niţică energe de câlţi.

Crede-mă, n-o să-ţi iei nicio castană, dar nu fiindcă mă mituieşti cu cântece care-mi plac, ci fiindcă, interpretând greşit, cu toată buăvoinţa, lumea mea, îmi dai soluţii. De supravieţuire, când nu eşti iubit.  Decât de către cei care te-ar fi iubit oricum.

Problema noastră e să ne iubească şi ceilalţi.
Iar adevărata problemă e să neîmpăcăm cu faptul că ne iubesc doar câţiva, care ne-ar fi iubit oricum, şi să mergem ami departe, ca şi cum ne-ar iubi o planetă întreagă.

„Î-hî!”

A apărut Dacti. Botoasă şi cu părul sculat. Se dă în cap cu nuş-ce fel de spumă forte care-i transformă capul într-un Serviciu de Telecomunicaţii Speciale ambulant, în fiecare dimineaţă. Trece ca o ambarcaţiune cu motor către bucătărie. Halatul ei albastru, de prosop, face valuri şi curenţi. Se aud sunetele specifice unei cafele noi. Râcâitul ăla final al linguriţei prin ibric mă scoate din fire. „De ce nu pui, Dacti, zahărul la fiert odată cu apa?” „Ca să nu micşorez capacitatea extractivă a vehiculului prin creşterea vâscozităţii lui.”
Dacti crede că bea dimineaţa o infuzie de cafea. Ştie ea că fiertura maronie e nocivă, dar infuzia e sănătate curată. Cică să nu stea lichidul de extracţie prea mult în contact cu reziduul solid de pe fundul ibricului.
– Atunci de ce  bei şi cafea stătută, de ieri?
– Nu e treaba ta! Beau de ieri, fiindcă am nevoie să beau o cafea ca să prind puteri să-mi fac cafeaua de azi.
Dacti mănâncă smântână de-aia, reclamată la televizor că e prea grasă, prea ca acasă, pe pâine.
– Dacti, mănânci colesterol pe pâine!
Răspuns:
– Colesterolul creşte numai dacă te culpabilizezi că mănânci gras. Dacă mănânci gras şi fluieri un cântec la modă, creierul nu percepe primejdia. Crede că mănânci urzici.
– Urzicile sunt verzi.
– Şi smântâna asta se înverzeşte, dacă n-o ţii la frigider; semn bun – n-are conservanţi.
Tot cartea aia e de vină!

Dacti revine cu cana plină ochi. Recunosc: cafeaua miroase a acasă. Şi fumul de ţigară miroase a acasă. Totul miroase plăcut, nociv, dar plăcut, atâta vreme cât fac şi eu parte din peisaj.
Dacti încearcă trei brichete până ce reuşeşte să obţină flacără. Trage primul fum al zilei la cafea proaspătă. A doua ţigară, în general.

Nu ştiu cum să abordez ziua de azi, mai ales că e aia naţională. O excepţie de zi! Sper ca, de ziua naţională, Dacti să cureţe aragazul. Aş avea 30 de minute liber la tastatură şi încă vreo cinşpe că, mamă, ce greu s-a lăsat curăţat!
Dacti pune cana pe măsuţa din faţa canapelei şi-mi zice, fără introducere:
– Idiotule!
– Da, admit, fiindcă de ziua naţională trebuie să fim mai buni, mai bravi, mai generoşi.
– Mi-ai înlocuit enalaprilul cu drotaverină.
Zic iar „da” şi mă gândesc la ce v-am sugerat: unde să sunaţi dacă dispar.
– Păi, continuă Dacti, drotaverina relaxează musulatura netedă şi, într-o oarecare măsură, şi miofibrilele vaselor de sânge. Aşa că nu mi-ai administrat chiar un placebo, cum îţi planificaseşi.
Zic:
-Î-hî!…
E cea mai bună replică atunci când nu vrei să-ţi enervezi contravorbitorul. „Î-hî” e ca un poem: fiecare înţelege din el ce poate, ce-i place, ce-l fac mai bun, mai puternic, mai frumos sufleteşte.

A ieşit soarele. De ziua naţională. Mă duc să mă uit la televizor.

Ploile

Cred că-mi iau o scurtă vacanţă. I-am lăsat lui Dacti parola şi blogul. Eu mi-am aranjat fularul, mi-am făcut rezervare la conacul meu şi am de gând să stau acolo până trec ploile.

Nu i-am scris nişte rânduri explicative, de bun rămas. La cum gestionează Dacti situaţiile neaşteptate, s-ar putea să alerteze serviciile de căutare. Alea secrete şi alea pe faţă.
I-am lăsat un buchet de flori. Ei, acu’, ce-o fi , o fi!… Sper să nu-mi citesc prin ziarele de scandal epitaful sau vreun interviu cu proiecte de viitor pe care nu l-am dat niciodată.

 

Staţia

Dacă dau io titlul ăsta, voi la ce vă gândiţi?  C-o fi vorba despre vreo staţie de autobuz, în care mi-am petrecut după amiaza aşteptând, fiindcă treisutedoişpe sau …treişpe, în fine, unul din astea două, circulă ca mesele, de trei ori pe zi, şi dacă ai scăpat prânzul de la unu jumate e posibil să prinzi cina de ora nouăşpe, dar nu mai târziu, că nu e sănătos să te culci cu burta plină. Şi cine ştie ce discuţie nostimă  s-o fi încins între două babe care aşteptau cel de-al treilea şi ultimul autobuz pe ziua respectivă, spre centru. Şi poate c-am tras cu urechea şi vreau să vă zic şi vouă ce discută în staţie două babe care au o biserică în construcţie exact în spatele lor, iar vizavi un  magazin alimentar şi, lipit de el, o farmacie.

Ei, nu! Nu e vorba despre vreo asemenea staţie, ci despre o cutiuţă neagră cu afişaj, de care atârnă un cablu inelat cu microfon la capăt şi cu buton pe care ţii apăsat cât vorbeşti, plus o antenă care se pune sus pe capotă şi e de vreo patru ori mai lungă decât antenuţa radio-ului din maşină, de-aia se şi unduieşte în timpul mersului, ca un fir de papură pe lac, în bătaia vântului.
Dai din buton la cutiuţă până scrie pe afişaj doojdoi, şi din momentul ăla eşti coleg cu toată lumea care stă în faţa volanului şi dă din picioare pe trei pedale, ca să-i meargă maşina. Fireşte, eşti coleg numai cu ăia care au cutiuţă şi antenă ca ale tale, ăăă… şi maşină, indiferent că e Logan, Merţan, Volvan, autocar, tir, camion sau gipan. Practic, dacă ai patru roţi (exclus căruţă!) şi staţie de-asta, eşti coleg cu tot ce se învârte pe şoselele patriei pe o rază de câteva zeci de kilometri.

Bun. Şi la ce foloseşte asta, să fii coleg cu toţi şoferii, buni sau răi? Uite că foloseşte! În afară că afli tot felul de lucruri mai deocheate, cum ar fi, de pildă, că la ieşirea din satul D…, pe dreapta, după benzinărie, cum intri în pădure, şi-ţi vine să zburzi cu o sută treizeci la oră, te aşteaptă un radar şi  că la kilometru’ X, dinspre Sebeş spre comuna … e filtru şi că pe drumul naţional nu ştiu care sunt lucrări şi băga-mi-aş, stau de juma de oră, colegu’, ia-o mai bine pe la….şi-ţi zice pe unde, mai e bună şmecheria asta la ceva: po’ să-ţi rogi un coleg de-ăsta care e  ultimul într-un şir de patru tiruri care se joacă de-a trenuleţul să te lase să-l depăşeşti. Şi uite cum faci. Apeşi pe butonaş şi zici:
– Colegu’ galaţi-zero-şase- be-re-be, sunt matizu din spatele tău. Mă vezi?Şi ăla poa’ să facă o glumă şi să zică:
– Stai, colegu’, să-mi pun ochelarii, că nu te zăresc neam!
Tu nu trebuie să te superi. Îl rogi ce-ai pe suflet:
– Lasă-mă şi pe mine, colegu’ să te depăşesc şi drum bun să ai şi Doamne-ajută!
Iar omu’ cu mastodontu’ nu numai că te lasă, şi dă semnal dreapta când e liber din faţă şi poţi s-o tuleşti, da’ mai şi răspunde, drăguţ:
– Hai, bagă-te, şi drum bun şi Doamne-ajută şi ţie!
Şi uite-aşa, din tir în tir, din camion în camion, nu te mai ţii coadă după colegii respectivi, îţi vezi de drum. Sigur că pot să-ţi audă urechile şi chestii de-a dreptul şocante, cum ar fi că în parcarea de după… şi auzi numele localităţii, să nu ne luăm după aparenţe, că blonda aia e un travestit.
Una peste alta, cu o staţie de-asta nu doar că economiseşti timp şi bani (că prost ai fi, să treci pe lângă poliţaii cu radar altfel decât cu viteza melcului, după ce ai fost avertizat de vreo şase colegi!), dar încropeşti o grămadă de prietenii pe termen scurt, de-alea adevărate, că prietenu’ la nevoie se cunoaşte şi descoperi că lumea nu e chiar aşa de rea cum pare câteodată. Şi la câte urări de drum bun şi Doamne-ajută primeşti, zău dacă nu tre’ să fii regele ghinionului, ca să păţeşti ceva nasol.

Am scris povestea asta nu ca pe o reclamă ascunsă, că noi nici n-avem staţie, am împrumutat-o, ci pentru colegu’ care s-a întors din concediu îmbătrânit de drumuri.

Şchioape rime

(Leliei Munteanu, şi numai ei!)

V-am zis că sunt dependent de televizor? Probabil că v-aţi dat seama şi singuri…
Da. Sunt! Precum în Cer, aşa şi pe Pământ.

Dacă se luminează dreptunghiuleţul, eu mă uit. Nu depinde de mine la ce, depinde de Dacti. Care şi ea depinde de telecomandă. Adică îi face telecomanda cu ochiul s-o folosească, au ba. Povestea aia cu dacă nu-ţi place ce vezi pe un canal la televizor, ai telecomandă, foloseşte-o, e mai va!
E ca povestea cu de ce au elefanţii ochii roşii? – Ca să se ascundă în cireş! –  Păi vezi ce bine s-au ascuns?!
Adevărul e de nepătruns.
Toţi ştim că elefanţii n-au ochii roşii. Da’ mai stăm umpic pe canalul care dă un reportaj cu cireşi că, poate, cine ştie, descoperim elefanţii.
Ideea e că nu schimbi din prima. Mai ai niţintică răbdare…
În ultimele zile am înţeles că trăim într-o ţară de Basm. Avem un Împărat, doi Regi, ba poate chiar trei, dacă-l punem la socoteală şi pe M.S. Mihai, şi-atunci ce nu ne convine?

Că are cine să ne poarte de grijă şi să ducă Basmul mai departe?
Noi nu trebuie decât să sărbătorim: înmormântări, căderi de bolovani, ziua vreunui Sfânt care care cade în mijlocul săptămânii şi se face punte… Când a făcut podul Apolodor din Damasc?  Da’ când a fost inaugurat? Marţea viitoare? Atunci Marţi să fie zi liberă, pentru Apolodor. Miercuri şi Joi să sărbătorim Puntea şi Vineri să respectăm, prin uitat la televizor, adevăratul moment în care Apolodor a terminat Podul şi l-a dat în consum.
Ar mai trebui să eliberăm o zi, aia în care s-a născut Gellu Naum, dar s-a întâmplat în weekend. Şi Apolodorul lui era cam pinguin. Contează mai puţin…

Aşa că,în ţara de Basm în care trăim, ne rămâne  Lunea, când muncim foarte puţin. Fiindcă se ştie, lunea nu dai randament, că vii după weekend, mai neatent.