Cum o fi pe lumea ailaltă?

Exact asta se întrebau toţi, dar se ţineau de balustradele de fier cu ambele mâini şi nu se uitau nici în stânga, nici în dreapta, se uitau numai în jos, şi nu prea departe, nu mai departe de treapta următoare, fiin’că aşa le zisese Ghidul: „Atenţie la scări!…Să nu alunece careva, că…”

În fine!… Unii s-au uitat, probabil că cei mai fricoşi, ăia care-şi făcuseră socoteala – „Îi dau dracului de bani, dacă arată prea nasol, renunţ, mă dau niţel mai la dreapta, să le fac loc ăstora care vor să ştie cu tot dinadinsul  cum e dincolo.”

Până la urmă, n-a renunţat nimeni. Dacă ai dat un ban, scoţi untul din el. O femeie scâncea aiurea – „Mi-e frică, mi-e frică!”, dar barbatul care îi păşea înainte, cu ochii încleştaţi de treapta următoare şi cu mâinile sudate de balustrade, o încuraja – „Taci, că ne facem de râs!”

Singurii cu adevărat fericiţi eram eu, care fusesem lăsat pe bancheta din spate a maşinii noastre şi un labrador căruia nu i se permisese accesul, în ciuda faptului că stăpânii i-ar fi plătit biletul întreg, fiindcă, zicea ghidul, ar putea să prăvale niscai bolovani în capul celor de mai jos. Sigur că pe treptele alea sigure şi metalice nu era nici urmă de bolovan, dar ghidul nu era absolut deloc pregătit să aibă un vizitator patruped care nu ştie „să se ţină cu propriile mâini de balustradă”, cum scria pe instrucţiunile de vizitare.

Dacă Dacti ar fi fost ceva mai îndrăzneaţă, i-ar fi rugat pe stăpânii căţelului s-o lase să-l fotografieze, fiindcă era într-adevăr frumos, iar ei, la ieşire, erau mult prea bucuroşi că au bifat-o şi p-asta, ca să refuze o poză.

Publicitate

Născut poet

V-am zis eu vreodată că m-aş pricepe la poezie? Nu cred. Şi susţin asta în continuare.
Se zice că românul e născut poet, dar cred că afirmaţia se referă numai oameni cu cetăţenie română, dobândită prin naştere sau la cerere. Deci eu, pe a cărui etichetă scria made in Germany, şi sunt urs de jucărie, nu mă încadrez. Asta nu mă împiedică să mai citesc, uneori, şi poezie. Şi să mi se înnoade nişte câlţi în gât, ca şi cum mi-ar veni să plâng. De ce? Nu ştiu! Că dacă nu mă pricep, nu ştiu dacă-i bună sau proastă. Dar trag nădejde că, dacă-i pune nodu-n gât unei arătări  de câlţi sintetici plus conglomeratul spongios, lavabil, din interior, are şanse mari să fie POEZIE. De Mircea Dinescu.

La cîtă neuitare-ntre noi s-a așternut,

aduc un braț cu lemne din secolul trecut

să încălzesc cerneala bătrînă din stilou

și mortul fără groapă uitat în patul tău.

N-o să măsor cenușa de-obidă și necaz

c-am fost fitil de lampă în lampa ta cu gaz,

ci o să-ncerc cu milă să scot dintr-un joben

pisica ta cea oarbă, care-asculta Chopin

și mîngîindu-i blana cu scînteieri gălbui

uscata creangă-a mîinii să simtă zvîc de pui

ca semn că moarta noastră iubire n-a murit

cinci lumînări cu unghii ți-aprind în infinit.

De unde-i copiată, citiţi în Caţavencii de ieri. Noapte bună şi răcoroasă tuturor!

Filme cu succes de cassă

Contabila lui Dacti îi trimite lui Dacti un proces verbal, care începe aşa: „Încheeat în ziua…” şi continuă cu „între X, în calitate de predator şi Y, în calitate de primitor”. Lui Dacti nu-i convine să fie Predator. Chiar dacă suma predată e, conform aceluiaşi proces verbal, în valuare de 150 de lei.

D’ale Prăvăliei: Domnul Noni

Dacti zice că prăvălie e un eufemism pentru prăvălire. Adică ceva care se duce dracului. Cum e pehaşul – logaritmul cu semn schimbat al concentraţiei de ioni hidroniu, tot aşa e prăvălie –  cuvântul cu „r” mâncat care semnifică ducerea de râpă.

N-am zis nimic. În unele momente, e mai bine să n-o contrazici pe Dacti, chiar dacă pare incoerentă. Ea a luat tăcerea mea drept încuviinţare şi mi-a mai dat câteva argumente, ca să mă asigure că are dreptate.

Domnul Noni, de pildă. E un domn care bea o lingură de suc de Noni pe zi, ca să se conserve, ca să rămână în putere  şi valabil pentru fiică-sa, care e într-o ţară străină şi munceşte pe bani grei şi mulţi, fiindcă e expertă în ceva, şi domnul Noni i-a preluat pisicul, pe Cezar, să-l îngrijească în ţara noastră, fiindcă animalul are o problemă de sănătate şi fiica lui, mult prea ocupată în ţara de dincolo, nu făcea faţă şi statutului de expert zi-lumină, şi celui de infirmieră pentru Cezar, un motan cu probleme speciale.

Azi, mama domnului Noni şi bunica fiicei sale –  experta bine cotată într-o ţară civilizată -, are 18 zile de când a căzut la pat şi nu mănâncă, doar bea apă, şi domnul Noni o vizitează de şase ori pe zi,ca să-i schimbe scutecele şi să-i dea apă, şi o întreba pe Dacti cât poate trăi un om fără hrană. Şi Dacti nu i-a spus adevărul, fiindcă n-a îndrăznit. Acum, Domnul Noni, de banii pe care-i dădea pe sucul fără conservanţi, cumpără scutece. Şi Dacti va răsufla uşurată când nu va mai fi nevoie de scutece, iar domnul Noni îşi va relua cura de suc absolut natural şi binefăcător, fiindcă omul arată rău,  a slăbit, a uitat să zâmbească şi, pentru Dacti e foarte clar că, în economia acestei poveşti nefericite, fiica de succes a domnului Noni trebuie ţinută departe de „plictiselile” vieţii de-aici, cu orice preţ. Sigur că, dacă domnul Noni i-ar fi spus cu ce se confruntă, ea i-ar fi trimis treizeci de euro pe lună, cât costă sucul de Noni, pe lună. Dar nu i-a spus! Ca să nu-i perturbe viaţa, şi aşa perturbată de o funcţie excelent de bine plătită, pentru care domnul Noni e atât de mândru, încât pare că ar plăti-o el.

N.B.: NONI e o plantă asiatică, sacră pentru indieni, vândută bine în Europa şi America, sub formă de suc. NONI face atât de mult bine  organismului uman, încât e mai simplu să vezi unde nu acţionează. Nu acţionează în relaţia părinţi-copii. Nu pune „r”-ul în prăvălii. În rest, e dumnezeiască.

Dacti zice că are zile în care s-ar face dactilografă. Pe orice salariu.

Ce poate fi mai sus de margargarină?

Seul de oaie? Ăla care face foietajul de plăcintă să arate ca o carte hipercitită, de succes?

Cum arată o carte de-asta: are aer între pagini. Fiecare cititor a lăsat-o deschisă, cu faţa în sus, la vreo pagină anume. În timp, cartea devine umflată. Începe să arate ca un pateu cu foietaj  franţuzesc. Cică minunatul foietaj franţuzesc nu iese aşa de aerisit-citit nici cu unt, nici cu margarină. Doar cu seu de oaie. De-aia se transparentizează pergamentul în două secunde după ce ţi s-a făcut pachetul. Că se lasă grăsimea aia imbecilă, a oilor proaste, se lasă în ambalaj. Tu, practic, mănânci numai foietajul franţuzesc. Fraged. Crocant. Pufos. Practic, la baza oricărui produs de patiserie care ţi se topeşte în gură, stă o oaie imbecilă, cu seu mult, care a fost sacrificată planificat sau fiindcă ologise, coborând o râpă grea, după iarbă fragedă.

Mai gustată ca foietajul franţuzesc, cu seu de oaie la bază, e doar cartea de dezvoltare personală.
Cartea de dezvoltare personală te învaţă, într-un mod foarte onctuos (ştiu cuvântul ăsta de la Dacti), cum să devii o persoană de succes.  Practic, uscând lacrimile dintr-un scenariu tip „Preţul succesului” ,  afli, în „n” paşi siguri, cum să ajungi patroana unei case de modă, dintr-o ucenică zăludă, care nu ştia să mosorească suveica.

Cărţile de dezvoltare personală te învaţă că ziua e lumină şi noaptea e întuneric, numai dacă tu poţi face diferenţa între astea două.

Eu încă aştept,răbdător,  o carte despre decădere personală, derspre cum  ajungi din patroana unei case de modă, ultima croitoreasă. Şi viaţa să aibă, în continuare, sens. Miros şi culoare. Poate chiar  parfum. Fie el şi mai ieftin.

 

Am scris asta fiindcă Vero a adus vorba…

Comerţul are suflet?

Da. Acum sunt aproape sigur. Sufletul Comerţului se cheamă Reclama.
Am urmărit cu sufletul la gură scandalul margarinei. Pe mine, chestiile alimentare mă depăşesc. Dacti zice că margarina e pungă de plastic hidrogenată.
Doamna Wiki zice că primele încercări, timide, de-a lua omului untul de la gură, datează din 1870. În timpul celui de-al doilea război mondial, oamenii au început să mănânce margarină pe pâine.  Apoi, după ce s-a terminat războiul şi oamenii şi-au revenit la normal, au inclus-o în prăjituri. Există reţete de prăjituri care nu ies „ca la mama acasă”, decât cu margarină. Cu margarină, ies nişte prăjituri bune, ca pe timp de pace. Dacă te destrăbălezi şi le faci cu unt, ies tot prăjituri, dar mai de bucătărească începătoare – ies nişte prăjituri de război. Meschine!
Dacti, care nu ştie să gătească decât ceai, omletă, salate, friptură şi cartofi prăjiţi, nu cumpără niciodată margarină. Fiindcă n-are ce face cu ea. Poa’ să-i facă reclamă şi Maia Morgenstern, nu doar Nadia Comăneci!
A!… Dacă i-ar face publicitate Lunetistul, poate ar cumpăra şi ea un pachet. Şi l-ar arunca la gunoi, că n-ar avea ce face cu el. Dacti cumpără prăjiturile direct de la cofetărie. Dacti e consumatoare de margarină din culpă, nu calificat.

Analizez, imparţial, scandalul margarinei. Care nu există.
Un producător de margarină a avut destui bani ca să-şi facă reclamă cu Nadia Comăneci. Dacă avea mai mulţi, îl lua pe De Niro. Sau pe  Mel Gibson.

Restul e senvişeală. De la Trei Surori.

Chiriaşii

De  vreo două ceasuri,  am pierdut contactul cu realitatea şi îi urmăresc pe cei doi chiriaşi cu care s-a căptuşit Dacti pe final de săptămână.
Alexuţa şi Mihăiţă sunt două ţestoase mici, cam cât două jumătăţi de nucă, pe care trebuie să le găzduim până marţi dimineaţa.

Locuiesc într-o jumătate de rinichi de plastic transparent, în care se adaugă unu-virgulă-cinci-centimetri de apă menajeră. Dacti le-a lăsat, la vedere, cutia lor de creveţi speciali, ca să ştie că: unu – vor primi hrană şi doi – se pot simţi ca acasă. Cică şi acasă, în partea de vest a locuinţei lor transparente, se zărea borcanul de viermi deshidrataţi, pe care-l puteau contempla, cu lipsă de imaginaţie,  ca pe siguranţa zilei de mâine sau, cu puţin curaj,  ca pe o investiţie de viitor – clădirea borcaneliformă a vreunei companii de prestigiu.

Io,aşa cum le văd de dezorientate în timp şi spaţiu, cred că nu înţeleg nimic din ceea ce li se întâmplă, iar schimbarea nu le afectează.

O să le pun şlagărul broaştelor ţestoase, ca să ştie că sunt bine primite.

Despre teii noştri

De câteva zile, se întâmplă un fenomen ciudat: ninge galben.
Nu când plouă! Când plouă, se opreşte.
E ceva legat de teii ăştia, ai noştri. Când zic „ai noştri”,  încalc puţin legea, fac un abuz, fiindcă nu sunt doar ai mei şi-ai lui Dacti, sunt ai întregii asociaţii de locatari din condominiu.
Sunt ca automatul de lumină al scării pentru care plătim toţi, în mod egal, indiferent dacă unii se fâţâie pe palier de o mie de ori pe zi şi alţii n-au mai ieşit din casă de cinci ani.

Cu teii e puţin diferit. Noaptea, când întregul bloc doarme cu ferestrele deschise, parfumul lor intră în toate apartamentele, ca un curent electric blajin şi continuu, în mod egal.
Dar pentru ei nu plătim.
Nici nu ştiu dacă asta e o nedreptate sau o favoare.

Să nu-ţi iei conac, blană scumpă şi alte chestii care te pun ulterior în dificultate

Prietenul meu, Baghi, asociatul meu în crime şi mistere nerezolvate, persoană cu doctoratu’, şi-a luat blană. Deocamdată e doar de-o manşetă şi-o  terminaţie ornamentală la glugă, dacă vrea într-adevăr o haină luxoasă şi practică în acelaşi timp. Dar, cu vremea, bucata asta de blană scumpă o să chiţcăie determinant, că vrea partener de viaţă din aceeaşi categorie, dar de sex opus. Şi ce-o să facă Ifim? O să mai ia un fragment identic, să fie pace în casă, un fragment cam cât gaica de la spate plus un început de rever. Şi uite-aşa se construieşte haina scumpă. Şi uite-aşa vine deneaul (vă rog să mă credeţi  că am uitat ce-nseamnă, e ceva cu mascaţi şi picioare în uşă) şi mi ţi-l ia pe Ifim la purecat:  De unde ai avut tu, mă, bani să-i faci lu’ Baghi blană de şinşila?!Geaba o să explice Ifim că rozătoarele se înmulţesc ca tabla înmulţirii cu şase, că n-o să-l creadă ăia.
Şi ce dacă-l cheamă Richi? Să-l fi chemat Ricchi e Poveri, ei,da, asta era o soluţie. Dar de scump, e scump! Uite poza:

Din greşeală

Citesc pe blogăria All:

„Pentru recenzie mi-am ales doua carti care pe mine m-au incantat si anume: Loverbook scrisa de italianca Simona Sparac. Iar cea de-a doua carte pe care mi-o doream sa o citesc era Noul cod al bunelor maniere, dar din pacate in loc de aceasta carte am primit Nono (povestea unui ursulet de plus) scrisa de Renata Carageani care este o scriitoare romanca contemporana. Nu m-am suparat o voi citi pe aceasta in loc de cartea dorita.”

După ce am dat cu apă oxigenată pe sufletu-mi de câlţi, unde se înfipseseră două gloanţe de calibru mic dar suficient de mortal ca să producă hemoragie până şi la ursuleţi de pluş –  „ din pacate in loc de aceasta carte am primit Nono (povestea unui ursulet de plus) scrisa de Renata Carageani care este o scriitoare romanca contemporana” şi „Nu m-am suparat o voi citi pe aceasta in loc de cartea dorita.”, m-am întrebat cine face selecţia opiniilor de păstrat la rubrica „poate vă place şi asta”, la ALL?

Cineva de la ALL sau de la concurenţă? Mi-e teamă că cineva de la ALL!
Deci cineva, o duduie, a solicitat „Noul cod al manierelor elegante” şi a primit „NONO”, ori se epuizase „Noul Cod”, ori „NONO” era pe supraştoc, ceea ce nu e adevărat, ori cinevaua aia trimiţătoare îi mai subtilă decât ne-am putea imagina şi îşi zise: „vrei cod dă maniere elegante?!… Ia d-acilea! Că mai manierat ca Nono, nu fu nimeni, în vreo carte publicată la noi!”
Prefer să iau în calcul ultima variantă. Pentru binele şi dovada de inteligenţă şi competenţă a tuturor celor implicaţi.

A, am uitat să precizez: apa oxigenată mă decolorează. Aşa că nu mi-e bună.