Filme

Ciudată făptură, Dacti, asta!
N-am putut să văd decât o singură dată „Titanicul”, la televizor, fiindcă ei i se pare prost, lacrimogen, ridicol. Zice că, dacă o tai pe Celine Dion de pe coloana sonoră, nu obţii mare lucru – observi doar ceea ce îţi sărea, oricum, în ochi, că, pe un vas care se scufundă, toate becurile sunt aprinse. Practic, zice Dacti, filmul ăsta a fost făcut pentru Di Caprio şi pentru vreo firmă de generatoare electrice.

În schimb, ne uitarăm, vineri seară, pentru a mia oară, la Kate&Leopold , fiindcă e vorba despre un portal care-ţi permite să călătoreşti în timp, fiindcă Meg Rian e drăguţă şi Celin Dion e urâtă (?!), fiindcă e vorba, în principal, de publicitatea la margarină şi, în secundar, de o poveste de dragoste S.F., mai ceva ca Somewhere in Time, e vorba de cercul spaţio-temporal care defineşte Eternitatea.

Sper, din tot sufletul, să nu se difuzeze astă seară, pe orice canal , O piatră pe cer, după care încă nu s-a făcut film, fiindcă vreau să văd, în linişte, pentru doar  a zecea oară, The Transporter.
Cu împuşcături, fireşte!

 

p.s. Acest post nu e pamflet, nu e promo, e dorinţa mea de urs pe canapea.

Cadoul

Azi, Dacti  a mai vândut o carte. Poate că, în toată ţara, o fi vândut patru sau şase. Dar, pentru exemplarul ăsta, garantez eu.
Iată cum s-a întâmplat: o prietenă de-a ei trebuia să facă un cadou unei profesoare deştepte.  Când trebuie să dăruieşti ceva unei profesoare deştepte, ai obligaţia să nu uiţi că ar mai fi existat încă cel puţin nouăzeci şi nouă de lucruri, cu mult mai strict necesare, care ar fi bucurat-o mai mult.
Dacă-i iei un parfum, e posibil ca ei să i se fi terminat deodorantul. Dacă-i iei dodorant, o jigneşti. Înseamnă că cel puţin o dată mirosea a transpiraţie la şedinţa cu părinţii. Dacă-i iei un şal frumos, de mătase cu lână, nu-i exclus ca ea să ofteze după mănuşile uitate pe nu ştiu ce ghişeu. Dacă-i cumperi mănuşi, înseamnă că realizezi că pentru ea treizeci de lei contează. Flori îi duc toţi. Florile cad primele de pe listă.
Dar dacă-i duci o carte? A?
O carte cu autograf de autor. Asta înseamnă că: a) ştii că e o persoană căreia îi place să citească (adică e deşteaptă şi dedicată profesiei şi b) nici tu nu eşti vreo „mămică” de-aia, care se împrietenşte cu „mămicile” din parc, majoritatea casnice, crescătoare de copii. Eşti o mamă care e în relaţii destul de strânse cu cineva care a scris o carte şi poa’ să-i ceară un autograf pentru profesoara preferată a fiicei ei.
Un parfum bun e scump, un deodorant e ieftin şi miroase a insultă. Un şal ca lumea e scump, o pereche de mănuşi e ca şi cum te-ai oferi să-i plăteşti apa rece din factura de întreţinere.

O carte, însă, e altceva. E ca o declaraţie de dragoste şi ca un mea culpa: „Nu vă pot sponsoriza, integral sau parţial existenţa, dar pot face o mică reverenţă în faţa spiritului dumneavoastră şi mă declar liniştită şi bucuroasă că-mi instruiţi copilul.”

Nu? Nu e mai bine aşa?

 

31 decembrie 2013, puţin înainte de prânz…

Ce fac. Nu mare lucru. O listă cu cei pe care trebuie (trebuie?!) să-i sunăm/meiluim de Anul Nou.  I-am aliniat pe două coloane. Stânga – ăia cărora le dăm telefon. Dreapta – ăia cărora le trimitem urări pe gimeil. Muncă zadarnică, zic io, fiindcă, în ultimul moment, Dacti schimbă listele. Apoi le combină între ele. Rezultă că unora nu le mai zicem nici „Dă-te mai încolo!”, fiindcă s-au dat singuri, de bună voie, au făcut-o pe Dacti să fumeze cinci ţigări la rând sau, mai elegant, i-au dat cu şutul în cur undeva, exact când îi era lumea mai dragă. Altora le scriem şi pe meil, le dăm şi telefon, stăm la palavre.
Mai există categoria căreia nu-i zicem nimic, nici în scris, nici oral, fiindcă: a) îi vedem personal sau b) îi iubim atât de mult – şi ei ştiu asta, încât urările de An Nou par artificiale. Şi totuşi, ăstora o să le dăm telefon…

Deci: eu fac liste şi Dacti spală vase.
Ascult muzica apelor din bucătărie ca pe Haendel, pentru că atâta timp cât apa curge, Dacti n-are timp de mine.

„Încerc să-mi amintesc ce făceam noi de revelion, de nu beam şampanie. Eu, unul, nu făceam nimic. Prietenul meu se uita prin ecranul cuptorului până pe la şapte seara, apoi trăgea un pui de somn, ca să nu-l apuce picotitul exact la miezul nopţii. Asta zdroncănea în bucătărie, pe urmă făcea duş, se îmbrăca de plecare, se dădea cu parfum şi aranja masa. Era o masă pliantă, de picnic, dar o acoperea cu materialul care rămăsese de la rochia Îngerului şi nu puteai să-ţi dai seama. Aducea friptura şi aprindea nişte lumânări roşii lângă ea. Mirosul îl trezea pe prietenul meu, care îşi rezema botul cât mai aproape de tava încă fierbinte. Pe mine mă pufnea râsul, fiindcă, de unde mă aflam, de pe canapea, capul lui mare şi cafeniu arăta ca un al doilea fel de mâncare. Asta îi zicea ameninţător: „Ia-ţi pliscul de-acolo şi ai răbdare!” Apoi băga muzică în calculator, ceea ce se întâmpla destul de rar, şi se instala lângă mine. Alegea un canal serios, care-şi vedea de filmele lui, şi seara devenea una normală, chiar plăcută. Din când în când suna telefonul. Ea dădea muzica foarte tare şi abia apoi răspundea răcnit. „Nu te aud”, striga în receptor, „e mare zarvă aici, lasă că vorbim mâine… Da… La mulţi ani!”

Cu  câteva minute înainte de ora douăsprezece, ieşeam toţi trei pe terasa blocului , împreună cu o sticlă de vin proaspăt destupată, din care bea numai ea, şi ne uitam la artificii. Prietenul meu detesta momentele astea, fiindcă rămânea friptura nesupravegheată acasă, dar mie îmi plăcea la nebunie mirosul înţepător de explozibil şi zgomotul petardelor, era exact ca pe front, în filmele de război, era ca şi cum am fi jucat şi noi, o dată, în propriul nostru film…” [fragment din cartea mea, NONO]

Mă gândesc că revelioanele cu Dacti nu sunt nicio scofală. Sunt cam la fel, doar că prietenul meu nu mai este.
După miezul nopţii ne tolănim pe canapea şi ne căutăm un film ca lumea. O crimă serioasă în Midsomer sau ceva asemănător. Şi Dacti nu bea vin, bea şampanie. O dată pe an.

Până o dovedim cu listele de urări (pe care Dacti le urăşte, pentru că nu ştie să formuleze), vă doresc eu, Nono, tuturor prietenilor, amicilor şi simplelor noastre cunoştinţe cu care am schimbat măcar un zâmbet, pe stradă – LA MULŢI ANI!

Toamnă cu dat bir cu fugiţii

E, aşa se întâmplă întotdeauna când laşi pe careva de încredere să-ţi ţină locul…
Prostia mea! Că nu trebuia să mă-ncred în meteorologi. Cum n-ar trebui să ne-ncredem în seismologi, geologi, futurologi şi alţi virusologi de serviciu. Toţi mint. Toţi ăştia cu logi în coadă mint. De ce? Numai ei ştiu! De fapt, cred că e singurul adevăr pe care-l deţin şi se agaţă cu dinţii de el: ăsta, că trebuie să mintă. Ca să nu zică nu ştiu sau habar n-am. Genul de răspuns care i-ar scoate din categoria „-logilor” şi i-ar azvârli cu brutalitate în tagma „oamenilor simpli”. Adică ăia care spun nu ştiu şi n-am idee şi habar n-am, de zeci de ori pe zi, fără să-şi facă probleme că vor fi luaţi de proşti.

Da’ nu asta era ideea. Ideea era că am rugat-o pe Dacti să se ocupe de blog, pentru că fuseseră trei nopţi consecutive cu temperaturi sub zece grade  şi am crezut că pot intra legal în C.O., care la noi se cheamă de hibernare şi ea a zis: „Da, fireşte, vezi-ţi de treabă, visează, distrează-te, relaxează-te, dormi!”…  şi n-a făcut nimic altceva decât să-şi vadă de treburile ei şi să-i ameninţe pe ăia din comitetul de bloc că, dacă nu dau drumul robinetului de căldură măcar noaptea, văd ei pe dracu’!

Şi-acum e plăcut, sunt doojdoo de grade în casă, şi m-am înviorat, am scos nasul pe fereastră – şaişpe grade cu plus, şi trebuie să mă întorc la blogul meu.
L-am deschis, am rupt pânzele pe care le ţesuseră păianjenii cât s-a ocupat ea în locul meu şi, la bloguri pe care le urmăresc, am găsit o poză minunată cu o frunză ruginie.
Stăpâna blogului nu scrisese nimic. Lăsase doar frunza aia să vorbească de la sine, adică băi, e bine, e frumos, e toamnă-n cartier, nu ştiu când vine marele cutremur, dar mă mulţumesc să vă las o frunză-n geam, ne citim mâine-poimâine, dac-o fi ceva de zis.

E o frunză atât de frumoasă, că nici soarele  n-a avut curaj să se bage prea mult în seamă cu ea – în definitiv ar fi putut s-o orbească, să-i ia culorile, să spele cu ele pe jos, dar a lăsat-o în pace. O frunză, acolo, ca în fiecare toamnă, ca în fiecare an, indiferent ce mint seismologii, geologii, futurologii… „Uite o frunză ca lumea. Ia s-o las, să-şi vadă de treabă!” Aşa cred c-a zi soarele  şi şi-a văzut şi el de treaba lui.

171_morningleaf_1680x10501[1]