Caleaşcă

Mă gândeam că, după ce-mi spală Dacti fularul, s-o rog să-mi închirieze o caleaşcă. Ceva modest, cu numai doi cai putere. Pentru plimbarea mea cu prea-frumoasa Andreotti.
Pentru seara când ne-om întâlni, căci va veni şi seara-aceea…

Anunțuri

AZI

Azi, în mintea mea de câlţi,

am vorbit numai cu tine

şi-am simţit că mă asculţi…

 

Sunt un urs de jucărie.

Ştiu că-s zeci de mii ca mine.

Urşi se fabrică-n prostie!

 

Nu-s capabil de-un discurs.

Sunt timid şi mi-e ruşine

să-ţi scriu – „te iubesc!”, ca urs.

 

Dar, în singurul jurnal

care mi s-a publicat

sunt eroul principal.

 

De-aia vreau să-mi spui deschis:

tot ce ni s-a întâmplat  

e aievea sau e vis?

 

O viaţă de duminici

Într-o lume tristă, gri,

dacă doar noi doi am fi,

 

lunea s-ar vedea, deodată,

îmbrăcată-n ciocolată,

marţea ar sosi, uşoară,

îmbrăcată-n sorţişoară,

miercurea s-ar costuma

în sclipiri de acadea,

joi ar înflori în tei

joi, exact de ziua ei,

vinerea s-ar alinta

lângă sâmbăta bătrână

care-nchide-o săptămână,

peste cea de-a şaptea zi.

 

Dacă doar noi doi am fi,
într-o lume nesfâşită…

Andreotti, preaiubită!…

 

 

 

 

 

Învăţătoarea

Pe-a mea n-o chema Blându, n-avea un nume aşa frumos, o chema Pieptan, zice Dacti şi râde, cu râsul ăla al ei fără sunet, care te bagă în sperieţi. Nu e tocmai un râs, e un zâmbet ca o strâmbătură, e începutul unei poveşti pe care trebuie s-o asculţi până la capăt, dacă nu vrei să iasă cu scandal.
Dacti, aşa bătrână cum e, a avut şi ea o învăţătoare, născută în Roşiorii de Vede. Prin nu ştiu ce minune, Victoria Pieptan, născută într-o localitate cu nume cel puţin ciudat, dacă nu cumva greşit gramatical, ajunsese învăţătoare pe strada Lemnea, în Bucureşti, la Liceul de Muzică.

Dacti bate ţigara de marginea scrumierei, până ce vârful de cenuşă devine rezonabil de scurt.
Era o proastă fără margini, zice Dacti. Spunea „acorea”, când vorbea de acuarelă şi le ordona  părinţilor, la şedinţa cu părinţii: „Daţi copiilor să citească julisvern !”
Părinţii îi urmau sfaturile, cumpărau cutii de acuarelă cu şaisprezece culori şi toate romanele lui Jules Verne, fiindcă n-aveau  de ales. Fireşte că, de opt martie, Ziua Femeii, îi cumpărau  bomboane, buchete de flori şi, unii, mai avuţi, adăugau un şirag de perle din plastic, un gablonţ de efect.
În clasa a patra, Învăţătoarea lui Dacti l-a adus alături de ea, la catedră, pe Marin Sorescu. Ăsta le-a citit copiilor Unde fugim de-acasă, cartea lui.

Dacti se numără printre acei puţini vieţuitori care l-au ascultat pe Sorescu, citindu-şi  cu voce tare propriul text.

Dacti a terminat de râs, de povestit, de strâmbat şi zice:

Vai, ce nasol! Cum e viaţa de azi, sulemenită. Ca să treci de şcoala primară, dai mită. Eminescu-i o umbră. Arghezi  –  o „Zdreanţă”. Sorescu – un gol.  Dacă vrei să-ţi educi copilul normal, ajungi în Instanţă.

 

 

 

31 decembrie 2013, puţin înainte de prânz…

Ce fac. Nu mare lucru. O listă cu cei pe care trebuie (trebuie?!) să-i sunăm/meiluim de Anul Nou.  I-am aliniat pe două coloane. Stânga – ăia cărora le dăm telefon. Dreapta – ăia cărora le trimitem urări pe gimeil. Muncă zadarnică, zic io, fiindcă, în ultimul moment, Dacti schimbă listele. Apoi le combină între ele. Rezultă că unora nu le mai zicem nici „Dă-te mai încolo!”, fiindcă s-au dat singuri, de bună voie, au făcut-o pe Dacti să fumeze cinci ţigări la rând sau, mai elegant, i-au dat cu şutul în cur undeva, exact când îi era lumea mai dragă. Altora le scriem şi pe meil, le dăm şi telefon, stăm la palavre.
Mai există categoria căreia nu-i zicem nimic, nici în scris, nici oral, fiindcă: a) îi vedem personal sau b) îi iubim atât de mult – şi ei ştiu asta, încât urările de An Nou par artificiale. Şi totuşi, ăstora o să le dăm telefon…

Deci: eu fac liste şi Dacti spală vase.
Ascult muzica apelor din bucătărie ca pe Haendel, pentru că atâta timp cât apa curge, Dacti n-are timp de mine.

„Încerc să-mi amintesc ce făceam noi de revelion, de nu beam şampanie. Eu, unul, nu făceam nimic. Prietenul meu se uita prin ecranul cuptorului până pe la şapte seara, apoi trăgea un pui de somn, ca să nu-l apuce picotitul exact la miezul nopţii. Asta zdroncănea în bucătărie, pe urmă făcea duş, se îmbrăca de plecare, se dădea cu parfum şi aranja masa. Era o masă pliantă, de picnic, dar o acoperea cu materialul care rămăsese de la rochia Îngerului şi nu puteai să-ţi dai seama. Aducea friptura şi aprindea nişte lumânări roşii lângă ea. Mirosul îl trezea pe prietenul meu, care îşi rezema botul cât mai aproape de tava încă fierbinte. Pe mine mă pufnea râsul, fiindcă, de unde mă aflam, de pe canapea, capul lui mare şi cafeniu arăta ca un al doilea fel de mâncare. Asta îi zicea ameninţător: „Ia-ţi pliscul de-acolo şi ai răbdare!” Apoi băga muzică în calculator, ceea ce se întâmpla destul de rar, şi se instala lângă mine. Alegea un canal serios, care-şi vedea de filmele lui, şi seara devenea una normală, chiar plăcută. Din când în când suna telefonul. Ea dădea muzica foarte tare şi abia apoi răspundea răcnit. „Nu te aud”, striga în receptor, „e mare zarvă aici, lasă că vorbim mâine… Da… La mulţi ani!”

Cu  câteva minute înainte de ora douăsprezece, ieşeam toţi trei pe terasa blocului , împreună cu o sticlă de vin proaspăt destupată, din care bea numai ea, şi ne uitam la artificii. Prietenul meu detesta momentele astea, fiindcă rămânea friptura nesupravegheată acasă, dar mie îmi plăcea la nebunie mirosul înţepător de explozibil şi zgomotul petardelor, era exact ca pe front, în filmele de război, era ca şi cum am fi jucat şi noi, o dată, în propriul nostru film…” [fragment din cartea mea, NONO]

Mă gândesc că revelioanele cu Dacti nu sunt nicio scofală. Sunt cam la fel, doar că prietenul meu nu mai este.
După miezul nopţii ne tolănim pe canapea şi ne căutăm un film ca lumea. O crimă serioasă în Midsomer sau ceva asemănător. Şi Dacti nu bea vin, bea şampanie. O dată pe an.

Până o dovedim cu listele de urări (pe care Dacti le urăşte, pentru că nu ştie să formuleze), vă doresc eu, Nono, tuturor prietenilor, amicilor şi simplelor noastre cunoştinţe cu care am schimbat măcar un zâmbet, pe stradă – LA MULŢI ANI!

Adevărul despre Crăciun

V-am spus că, fără voia mea, m-am pomenit încălţat de Crăciun? V-am spus. Dacti a vrut să fie originală, să nu mă căciulească, ci să mă botoşească, cu ocazia.
Subconştientul genial poate are ceva de comentat. De explicat. De ce toată lumea o ia de sus în jos, numai Dacti o ia de jos în sus? Bine că nu mi-a pus şpilhozen tip „moş crăciun”! Subconştientul genial, dacă trece p-aici, o să găsească o chestie absolut ştiinţifică pentru care Dacti ia lucrurile de la capătul opus, îşi născoceşte piedici cu rafinament şi sfârşeşte prin a da o ploaie de lacrimi, acolo unde toată lumea face duş cu şampanie…

În fine. Gest drăguţ din partea lui Dacti – m-a luat în vizită la maică-sa, de Crăciun. Încălţat. O clipă, am avut senzaţia că vrea să-i arate botoşeii, dar nu se oboseşte să mă descalţe, însă m-am înşelat. M-a dus în braţe, nu în pungă, până la maşină, a descuiat cu stânga şi m-a ţinut sub braţul drept tot timpul, iar în scara blocului s-a întreţinut cu un tip cam de vârsta ei, care era „un vecin” până acum trei luni, dar de-atunci are un căţel pe nume Hachikō  şi Dacti vorbeşte cu el, de când şi-a luat câine,  ca şi cum l-ar pândi să moară de atac cerebral, iar câinele să-l aştepte enşpe mii de ani, ca-n film, în staţia de tren.  Tipul e fumător, dar are o faţă de om sănătos, îi zice căţelului „porcule!”, fiindcă se bagă prin toate smârcurile cu plăcere, dar el îl alintă aşa cu afecţiune, e un tip relaxat, are o firmă de ceva, şi nu cred că face parte dintre victimele posibile ale atacului cerebral, fiindcă e relaxat. Nu mai punem şi faptul că Hachi e un golden retriever, deştept, perfect,  dar fără nicio legătură cu câinele din film.
Hachi a vrut să mă cunoască mai bine, însă Dacti l-a scărmănat între urechi cu drag şi i-a dat pas.
Am călătorit ca un încălţat ce sunt, pe scaunul din spate.

Mama lui Dacti a fost aşa de impresionată de botoşeii mei, încât a tras un al patrulea scaun, de-ălea cu picioare de leu, şi m-a aşezat la masă pe trei perne, ca să mă aibă în vedere. Nu asta m-a impresionat la maximum, ci faptul că, atunci când mă punea la locul meu, mă ţinea cumva, ca pe o fiinţă, îmi sprijinea capul ca şi cum aş fi fost un nou-născut.
Asta mi-a plăcut!

Rămân cu botoşeii până aruncă Dacti coroniţele de brad din casă.
Cu puţin noroc, îi port şi la anu’.

Sinergism

Dacti umblă întotdeauna cu ceva la ea. Cum umblă astmaticii cu spray-ul ăla, care le uşurează respiraţia, Dacti umblă cu nişte pastile pentru contra atacului de panică şi cu o carte.  Uneori trec zile în şir fără să se atingă de ele. De pastile şi de carte. Dar le cară, conştiincioasă, în caz că.
Să le luăm pe rând…
Pastilele îi sunt utile în nouă din zece atacuri de panică, fiindcă, imediat ce-şi  adulmecă  o stare paradoxală, un preludiu la atac, Dacti bâjbâie prin geanta-sac, pipăie cutia cu antidotul şi se calmează. Poa’ să vină Atacul mai abitir ca Cei Patru Cavaleri ai Apocalipsei, că ea face pâc! – în blisterul cu hapuri de Contra-Atac şi-i scade pulsul. Până duce comprimatul la gură – e aşa de mic, încât poţi să-l înghiţi fără apă, globul pământesc îşi reia învârtirea normală, mai tremură niţel contururile lumii înconjurătoare, dar Dacti deja a luat două guri de aer în mod controlat, adică, mental, respiră în pungă, ca americanii, în filmele lor.
Uneori înghite pastila, alteori nu. Uneori, când anormalul iese din scenă bătut şi Dacti e bine, într-un exces de generozitate, înghite chestia aia albă, de doi-virgulă-cinci milimetri diametru, fiindcă n-are ce pierde. Toată cutia, cu cin’zeci de tablete, costă cât  patru ţigări.

Cartea pe care o plimbă Dacti e altceva. Uneori plimbă o cărămidă de carte, alteori  una de doi centimetri grosime. Aproape niciodată nu apucă să citească din  ea pe apucate, dar de plimbat, o plimbă.  Ca să dea de cutia Contra-Atac, fără discuţie, Dacti dă mai întâi de cotorul cărţii aceleia.
Am întrebat-o:
-Băi, Dacti, de ce umbli cu cartea aia la tine, dacă tot ştii că n-apuci să citeşti, decât acasă?

Ea îmi zice că „pentru sinergism”.