V-am zis eu vreodată că m-aş pricepe la poezie? Nu cred. Şi susţin asta în continuare.
Se zice că românul e născut poet, dar cred că afirmaţia se referă numai oameni cu cetăţenie română, dobândită prin naştere sau la cerere. Deci eu, pe a cărui etichetă scria made in Germany, şi sunt urs de jucărie, nu mă încadrez. Asta nu mă împiedică să mai citesc, uneori, şi poezie. Şi să mi se înnoade nişte câlţi în gât, ca şi cum mi-ar veni să plâng. De ce? Nu ştiu! Că dacă nu mă pricep, nu ştiu dacă-i bună sau proastă. Dar trag nădejde că, dacă-i pune nodu-n gât unei arătări de câlţi sintetici plus conglomeratul spongios, lavabil, din interior, are şanse mari să fie POEZIE. De Mircea Dinescu.
La cîtă neuitare-ntre noi s-a așternut,
aduc un braț cu lemne din secolul trecut
să încălzesc cerneala bătrînă din stilou
și mortul fără groapă uitat în patul tău.
N-o să măsor cenușa de-obidă și necaz
c-am fost fitil de lampă în lampa ta cu gaz,
ci o să-ncerc cu milă să scot dintr-un joben
pisica ta cea oarbă, care-asculta Chopin
și mîngîindu-i blana cu scînteieri gălbui
uscata creangă-a mîinii să simtă zvîc de pui
ca semn că moarta noastră iubire n-a murit
cinci lumînări cu unghii ți-aprind în infinit.
De unde-i copiată, citiţi în Caţavencii de ieri. Noapte bună şi răcoroasă tuturor!
Nono 