A răci vs. a te răci

Un avion care nu prea etanşeiza la chedere şi puteai să răceşti în el, că te trăgea curentul. N-ai fi simţit imediat, poate la câteva ore după aterizare, poate a doua zi, când te-ar fi usturat în gât şi ţi-ai fi zis: „Băi, avionul ăla e de vină, o lătură de avion, am răcit în el, de la chedere.”
Asta ţi-ai fi zis, dacă ai fi apucat să aterizezi. Dar, cum n-ai apucat decât să cazi cu avionul, nu-ţi mai pasă de guturai, de chedere, de organe, statale sau de prelevat, stai întins în zăpadă şi înveţi gramatică pe propria piele: a răci vs. a te răci.
Devii reflexiv.

Publicitate

Sinergism

Dacti umblă întotdeauna cu ceva la ea. Cum umblă astmaticii cu spray-ul ăla, care le uşurează respiraţia, Dacti umblă cu nişte pastile pentru contra atacului de panică şi cu o carte.  Uneori trec zile în şir fără să se atingă de ele. De pastile şi de carte. Dar le cară, conştiincioasă, în caz că.
Să le luăm pe rând…
Pastilele îi sunt utile în nouă din zece atacuri de panică, fiindcă, imediat ce-şi  adulmecă  o stare paradoxală, un preludiu la atac, Dacti bâjbâie prin geanta-sac, pipăie cutia cu antidotul şi se calmează. Poa’ să vină Atacul mai abitir ca Cei Patru Cavaleri ai Apocalipsei, că ea face pâc! – în blisterul cu hapuri de Contra-Atac şi-i scade pulsul. Până duce comprimatul la gură – e aşa de mic, încât poţi să-l înghiţi fără apă, globul pământesc îşi reia învârtirea normală, mai tremură niţel contururile lumii înconjurătoare, dar Dacti deja a luat două guri de aer în mod controlat, adică, mental, respiră în pungă, ca americanii, în filmele lor.
Uneori înghite pastila, alteori nu. Uneori, când anormalul iese din scenă bătut şi Dacti e bine, într-un exces de generozitate, înghite chestia aia albă, de doi-virgulă-cinci milimetri diametru, fiindcă n-are ce pierde. Toată cutia, cu cin’zeci de tablete, costă cât  patru ţigări.

Cartea pe care o plimbă Dacti e altceva. Uneori plimbă o cărămidă de carte, alteori  una de doi centimetri grosime. Aproape niciodată nu apucă să citească din  ea pe apucate, dar de plimbat, o plimbă.  Ca să dea de cutia Contra-Atac, fără discuţie, Dacti dă mai întâi de cotorul cărţii aceleia.
Am întrebat-o:
-Băi, Dacti, de ce umbli cu cartea aia la tine, dacă tot ştii că n-apuci să citeşti, decât acasă?

Ea îmi zice că „pentru sinergism”.

Gândesc pozitiv

Azi m-am trezit foarte devreme. Practic, m-am trezit chiar înainte de-a mă culca. Vedeţi, pare că mă exprim complicat. Era mai simplu să zic: n-am dormit toată noaptea. Adică am avut insomnie. Dar trebuie să gândesc pozitiv. Trebuie să iau partea bună a lucrurilor.A devenit regulament de ordine interioară chestia asta, de când îmi citeşte Dacti cartea cu NOCEBO.

Din cauza ei
Datorită ei, căutăm împreună, în fiecare zi, un post de ştiri bune. Bineînţeles că nu găsim, dar ne oprim la unul obişnuit, cu ştiri rele şi le reinterpretăm.
De pildă, dacă auzim că pe autostrada Bucureşti-Piteşti s-au ciocnit două  maşini, ne gândim imediat: ce bine!  Primo, că nu eram noi acolo, secundo, că noi păstrăm distanţa regulamentară, conducem cu viteză adaptată condiţiilor de drum şi, de fapt, în afara oraşului e întotdeauna altcineva la volan, unu’ care chiar se pricepe şi, tertio, dacă tocmai s-au buşit unii, conform calculului probabilităţilor (pe care Dacti nu-l stăpâneşte, dar vorbeşte despre el ca şi cum ar fi doctoriţă în statistici), şansa ca să fim şi noi implicaţi într-o poveste de-asta, cu service şi tinichigii auto, scade simţitor.
Pe principiul ăsta, o să ajungem să chiuim amândoi de bucurie când vom afla că s-a prăbuşit un lift sau că a luat foc un metrou, pentru că Dacti e claustrofobă şi nu foloseşte decât în mod excepţional asemenea mijloace de transport, deci, iar, probabilitatea ca ei să i se întâmple, tinde către zero.

Deocamdată ne-am oprit din lectură, facem o pauză şi exersăm modularea efectului nociv al informaţiei într+unul pozitiv. Cred că de-aia nici n-am dormit azi-noapte, că am stat cu ochii lipiţi de televizor, să monitorizez ştiri.
Problema e că Dacti ia nişte pastile care până la cartea cu pricina îi scădeau tensiunea, iar acum nu i-o mai scad şi mă bate gândul să i le înlocuiesc cu unele contra durerilor de burtă, foarte asemănătoare, ca să văd dacă nu cumva obţin rezultatul dorit.

Aforismul zilei, pe care l-am sustras, fireşte, din cartea noastră de căpătâi şi-mi cer iertare anticipat tuturor medicilor, de la rezidenţi  şi specialişti la profesori universitari, că am curajul să-l pomenesc aici, sună aşa:

„OMUL SĂNĂTOS ESTE UN BOLNAV CARE SE IGNORĂ…”

p.s.: Nu e pentru voi, e mai mult pentru Dacti. Şi îmi asum consecinţele. Dacă nu mai apar pe blog o vreme, înseamnă că le şi suport. Dacă „o veme” o să însemne LUNI DE ZILE, sunaţi voi la 112 şi rugaţi să vi se facă legătura cu Comisarul Grigore Kader.

De ce?

De ce ar scrie cineva, pe blogul său, un duplicat în engleză:

Hello! … Two days ago I changed the name of the blog … because they were misunderstanding and I had to change the name of the blog. I am the same Ileana and wait in my virtual box when you want and when you can! … A beautiful day with your family! … My new address …,

când în biata limbă română, maternă şi nativă a scris:

Buna ziua!…De doua zile am schimbat numele la blog…deoarece au fost neintelegeri si am fost nevoita sa schimb numele la blog. Eu sunt aceiasi Ileana si va astept in casuta mea virtuala cand doriti si cand puteti!…O zi frumoasa alaturi de familie!…Noua mea adresa…

De ce?

Dacti mă cotropeşte, ca un cotropitor pur-sânge…

Cotropitorii înnăscuţi, ca Dacti, au două trăsături comune: comoditatea şi jinduirea. Prea comozi să trăiască în propria ţară, unde o fi ceva de muncit, jinduiesc la ţara altuia, unde altcineva munceşte, pliveşte, gresează, zâmbeşte, calcă pagini albe, să pară veline, să vină cotropitorul, să bată câmpii cu nesaţ, cazat la patru stele.

Dacti a citit introducerea asta, prea puţin prietenoasă, şi totuşi  se bagă:

În vreme ce politicienii noştri tăcuţi  îşi îndeasă căşti de protecţie pe frunte, prevăzute cu lămpaşe – o deghizare de care poate să se râdă ultimul tablagiu salariat la mascaţi – şi coboară inutil  în subteranele de negocieri şi discuţii, fiindcă aurul se exploatează cu cianuri, la suprafaţă, patria merge mai departe pe patru cărări.

-O cărare duce la afacerea cu câini vagabonzi, care începuse să dormiteze pe fonduri fixe şi era nevoie de-un scandal cu vărsare de sânge ca să se întremeze.

-Altă cărare duce la Roşia Montană, unde te pierzi în rapoartele umflate ale cercetătorilor ceauşişti, care erau capabili să raporteze wolfram sau cesiu – o tonă per miligram de steril, numai să îndeplinească cincinalul în patru ore şi jumătate, versus găselniţele de metale rare decelate de Nea Gabi, un fel de Dorel-ul resurselor, în cantităţi homeopatice (dă-le, bă, la proşti, cu pepeem-ul în cap, că nu ştie ei ce e aia „părţi per milion” şi, dacă pricepe, accidental, o să înţeleagă că era pe când nu s-a zărit, azi le vedem  şi nu e.)

-A treia cărare pe care bălăngănim e codul rutier, când va trebui să-ţi vinzi casa pentru plata unei amenzi de circulaţie. O să înflorească societatea homeleşilor care au pierdut casa părintească  prin: a) inundaţie, b) cămătărie, c) trecut pe roşu.

-A a patra cărare e Cărarea Pierdută, de Alain Fournier, pe care ar trebui s-o citim cu toţii, ca să nu mai  pierdem vremea inutil, încercând să înţelegem celelalte trei cărări.

 

Margo

Margo e mama lui Dacti. Pentru apropiaţi. Pentru restul, e o babă de optzeci de ani care-i face lui Dacti revista presei la schimbul de tură, adică pe la prânz. Că tocmai intră Dacti de serviciu sau tocmai pleacă, nu contează. Margo sună pe fix (mobilul o intimidează, încă), face sumarul zilei: genunchii (dureroşi), capul (limpede, dacă nu zice la meteo că scade presiunea atmosferică), în rest e bine, ea, personal. Numai că  lumea scârţâie.

Ce scârţâia azi, la amiază? Scârţâia treaba cu câinii. Pe lângă porunca „Să nu ucizi!”, Margo a citit şi o nuvelă de Lino Aldani, în care câinii analizează la oameni aşa cum oamenii analizează la termenul de garanţie înscris pe pliculeţul de salam vidat.
Ea are vreo cinci prieteni maidanezi, care-şi fac veacul la gardul cimitirului şi se mai întreţine cu ei, fără să le ducă de mâncare, că nu de asta duc ei lipsă.

Şi azi Margo zice:
–  Trebuie să-i mângâi pe şest şi să mă uit în altă parte când stau de vorbă cu ei, că mi-e ruşine, să nu vină careva să mă admonesteze!

Cum o fi pe lumea ailaltă?

Exact asta se întrebau toţi, dar se ţineau de balustradele de fier cu ambele mâini şi nu se uitau nici în stânga, nici în dreapta, se uitau numai în jos, şi nu prea departe, nu mai departe de treapta următoare, fiin’că aşa le zisese Ghidul: „Atenţie la scări!…Să nu alunece careva, că…”

În fine!… Unii s-au uitat, probabil că cei mai fricoşi, ăia care-şi făcuseră socoteala – „Îi dau dracului de bani, dacă arată prea nasol, renunţ, mă dau niţel mai la dreapta, să le fac loc ăstora care vor să ştie cu tot dinadinsul  cum e dincolo.”

Până la urmă, n-a renunţat nimeni. Dacă ai dat un ban, scoţi untul din el. O femeie scâncea aiurea – „Mi-e frică, mi-e frică!”, dar barbatul care îi păşea înainte, cu ochii încleştaţi de treapta următoare şi cu mâinile sudate de balustrade, o încuraja – „Taci, că ne facem de râs!”

Singurii cu adevărat fericiţi eram eu, care fusesem lăsat pe bancheta din spate a maşinii noastre şi un labrador căruia nu i se permisese accesul, în ciuda faptului că stăpânii i-ar fi plătit biletul întreg, fiindcă, zicea ghidul, ar putea să prăvale niscai bolovani în capul celor de mai jos. Sigur că pe treptele alea sigure şi metalice nu era nici urmă de bolovan, dar ghidul nu era absolut deloc pregătit să aibă un vizitator patruped care nu ştie „să se ţină cu propriile mâini de balustradă”, cum scria pe instrucţiunile de vizitare.

Dacă Dacti ar fi fost ceva mai îndrăzneaţă, i-ar fi rugat pe stăpânii căţelului s-o lase să-l fotografieze, fiindcă era într-adevăr frumos, iar ei, la ieşire, erau mult prea bucuroşi că au bifat-o şi p-asta, ca să refuze o poză.

Dungă tramvai

Azi, pe la 15:40, Dacti o ducea pe Doctoriţă acasă.
O duce frecvent. De câte ori programul lor de lucru coincide, o duce. Ca s-o duci pe Doctoriţă acasă, drumul trece pe lângă un depou de tramvaie. Lui Dacti îi place zona. Pe stânga e un magazin care-şi schimbă vitirina zilnic – acum au pus nişte excelente pălărioare -, pe dreapta e depoul.
Dacti crede că ăla e un magazin de vis, fiindcă n-o să intre în el niciodată, se mulţumeşte cu vitrina şi cu mâncăriciul oftalmic pe care i-l produce. Aşa zice Dacti: că un magazin în care nu intri nicicând îşi păstrează  magia vitrinei nealterată.

Cică azi, la 15:43, toate manechinele din vitrina magazinului de pe contrasens purtau nişte pălărioare de mai mare dragul, pe dreapta, iar din depou ieşea un tramvai. Un tramvai cu look nou, colţuri rotunjite, un tramvai cu faţă de morsă prietenoasă.
Atunci a remarcat şi Dacti că există o pereche de şine care merg nişte zeci de metri pe contrasens, până se infilitrează tramvaiul în traficul normal. A băgat în marşarier şi-a dat înapoi cât i-a permis o Piţi din spate, care claxona disperată, să nu i se invadeze perimetrul gipului alb, cu oarece autoturisme aflate, din greşeală, în trafic, concomitent cu Al Ei.
Dacti a zis: „Pentru o clipă, am crezut că tramvaiul ăsta vine pe asfalt, direct în noi… Ăsta e începutul unei poveşti foarte bune: un tramvai care umblă pe asfalt, independent de şine, un TRAMVAI UCIGAŞ…Un tramvai justiţiar. Un tramvai numit sentinţă… Eu m-aş gândi imediat la o poveste… ”
Doctoriţa a zis:” Nu există un tramvai care iese de pe şine decât dacă: deraiază, vatmanul suferă un atac de cord, tramvaiele, de regulă, circulă pe ŞINE.  Pe asfalt pot circula foarte puţin. Decimetri.”
Dacti se uită de zece minute pe net la imagini cu tramvaie, ca să-mi arate cum era tramvaiul ăla.

Eu o urmăresc, politicos, dar zâmbesc unui banc nevinovat: „Care e diferenţa dintre o roşie şi un tramvai?”  – „Tramvaiul are dungă roşie, dar roşia n-are dungă tramvai.”

Dacă s-a terminat cu „fie k”-urile…

Să scriu şi eu un „Hai cu…”
Haiku, de Nono.
Primul!

 

Vechea zăpadă:
câine bătrân, alb pe alb.
Îmbrăţişare.