AZI

Azi, în mintea mea de câlţi,

am vorbit numai cu tine

şi-am simţit că mă asculţi…

 

Sunt un urs de jucărie.

Ştiu că-s zeci de mii ca mine.

Urşi se fabrică-n prostie!

 

Nu-s capabil de-un discurs.

Sunt timid şi mi-e ruşine

să-ţi scriu – „te iubesc!”, ca urs.

 

Dar, în singurul jurnal

care mi s-a publicat

sunt eroul principal.

 

De-aia vreau să-mi spui deschis:

tot ce ni s-a întâmplat  

e aievea sau e vis?

 

31 decembrie 2013, puţin înainte de prânz…

Ce fac. Nu mare lucru. O listă cu cei pe care trebuie (trebuie?!) să-i sunăm/meiluim de Anul Nou.  I-am aliniat pe două coloane. Stânga – ăia cărora le dăm telefon. Dreapta – ăia cărora le trimitem urări pe gimeil. Muncă zadarnică, zic io, fiindcă, în ultimul moment, Dacti schimbă listele. Apoi le combină între ele. Rezultă că unora nu le mai zicem nici „Dă-te mai încolo!”, fiindcă s-au dat singuri, de bună voie, au făcut-o pe Dacti să fumeze cinci ţigări la rând sau, mai elegant, i-au dat cu şutul în cur undeva, exact când îi era lumea mai dragă. Altora le scriem şi pe meil, le dăm şi telefon, stăm la palavre.
Mai există categoria căreia nu-i zicem nimic, nici în scris, nici oral, fiindcă: a) îi vedem personal sau b) îi iubim atât de mult – şi ei ştiu asta, încât urările de An Nou par artificiale. Şi totuşi, ăstora o să le dăm telefon…

Deci: eu fac liste şi Dacti spală vase.
Ascult muzica apelor din bucătărie ca pe Haendel, pentru că atâta timp cât apa curge, Dacti n-are timp de mine.

„Încerc să-mi amintesc ce făceam noi de revelion, de nu beam şampanie. Eu, unul, nu făceam nimic. Prietenul meu se uita prin ecranul cuptorului până pe la şapte seara, apoi trăgea un pui de somn, ca să nu-l apuce picotitul exact la miezul nopţii. Asta zdroncănea în bucătărie, pe urmă făcea duş, se îmbrăca de plecare, se dădea cu parfum şi aranja masa. Era o masă pliantă, de picnic, dar o acoperea cu materialul care rămăsese de la rochia Îngerului şi nu puteai să-ţi dai seama. Aducea friptura şi aprindea nişte lumânări roşii lângă ea. Mirosul îl trezea pe prietenul meu, care îşi rezema botul cât mai aproape de tava încă fierbinte. Pe mine mă pufnea râsul, fiindcă, de unde mă aflam, de pe canapea, capul lui mare şi cafeniu arăta ca un al doilea fel de mâncare. Asta îi zicea ameninţător: „Ia-ţi pliscul de-acolo şi ai răbdare!” Apoi băga muzică în calculator, ceea ce se întâmpla destul de rar, şi se instala lângă mine. Alegea un canal serios, care-şi vedea de filmele lui, şi seara devenea una normală, chiar plăcută. Din când în când suna telefonul. Ea dădea muzica foarte tare şi abia apoi răspundea răcnit. „Nu te aud”, striga în receptor, „e mare zarvă aici, lasă că vorbim mâine… Da… La mulţi ani!”

Cu  câteva minute înainte de ora douăsprezece, ieşeam toţi trei pe terasa blocului , împreună cu o sticlă de vin proaspăt destupată, din care bea numai ea, şi ne uitam la artificii. Prietenul meu detesta momentele astea, fiindcă rămânea friptura nesupravegheată acasă, dar mie îmi plăcea la nebunie mirosul înţepător de explozibil şi zgomotul petardelor, era exact ca pe front, în filmele de război, era ca şi cum am fi jucat şi noi, o dată, în propriul nostru film…” [fragment din cartea mea, NONO]

Mă gândesc că revelioanele cu Dacti nu sunt nicio scofală. Sunt cam la fel, doar că prietenul meu nu mai este.
După miezul nopţii ne tolănim pe canapea şi ne căutăm un film ca lumea. O crimă serioasă în Midsomer sau ceva asemănător. Şi Dacti nu bea vin, bea şampanie. O dată pe an.

Până o dovedim cu listele de urări (pe care Dacti le urăşte, pentru că nu ştie să formuleze), vă doresc eu, Nono, tuturor prietenilor, amicilor şi simplelor noastre cunoştinţe cu care am schimbat măcar un zâmbet, pe stradă – LA MULŢI ANI!

Adevărul despre Crăciun

V-am spus că, fără voia mea, m-am pomenit încălţat de Crăciun? V-am spus. Dacti a vrut să fie originală, să nu mă căciulească, ci să mă botoşească, cu ocazia.
Subconştientul genial poate are ceva de comentat. De explicat. De ce toată lumea o ia de sus în jos, numai Dacti o ia de jos în sus? Bine că nu mi-a pus şpilhozen tip „moş crăciun”! Subconştientul genial, dacă trece p-aici, o să găsească o chestie absolut ştiinţifică pentru care Dacti ia lucrurile de la capătul opus, îşi născoceşte piedici cu rafinament şi sfârşeşte prin a da o ploaie de lacrimi, acolo unde toată lumea face duş cu şampanie…

În fine. Gest drăguţ din partea lui Dacti – m-a luat în vizită la maică-sa, de Crăciun. Încălţat. O clipă, am avut senzaţia că vrea să-i arate botoşeii, dar nu se oboseşte să mă descalţe, însă m-am înşelat. M-a dus în braţe, nu în pungă, până la maşină, a descuiat cu stânga şi m-a ţinut sub braţul drept tot timpul, iar în scara blocului s-a întreţinut cu un tip cam de vârsta ei, care era „un vecin” până acum trei luni, dar de-atunci are un căţel pe nume Hachikō  şi Dacti vorbeşte cu el, de când şi-a luat câine,  ca şi cum l-ar pândi să moară de atac cerebral, iar câinele să-l aştepte enşpe mii de ani, ca-n film, în staţia de tren.  Tipul e fumător, dar are o faţă de om sănătos, îi zice căţelului „porcule!”, fiindcă se bagă prin toate smârcurile cu plăcere, dar el îl alintă aşa cu afecţiune, e un tip relaxat, are o firmă de ceva, şi nu cred că face parte dintre victimele posibile ale atacului cerebral, fiindcă e relaxat. Nu mai punem şi faptul că Hachi e un golden retriever, deştept, perfect,  dar fără nicio legătură cu câinele din film.
Hachi a vrut să mă cunoască mai bine, însă Dacti l-a scărmănat între urechi cu drag şi i-a dat pas.
Am călătorit ca un încălţat ce sunt, pe scaunul din spate.

Mama lui Dacti a fost aşa de impresionată de botoşeii mei, încât a tras un al patrulea scaun, de-ălea cu picioare de leu, şi m-a aşezat la masă pe trei perne, ca să mă aibă în vedere. Nu asta m-a impresionat la maximum, ci faptul că, atunci când mă punea la locul meu, mă ţinea cumva, ca pe o fiinţă, îmi sprijinea capul ca şi cum aş fi fost un nou-născut.
Asta mi-a plăcut!

Rămân cu botoşeii până aruncă Dacti coroniţele de brad din casă.
Cu puţin noroc, îi port şi la anu’.

Ploile

Cred că-mi iau o scurtă vacanţă. I-am lăsat lui Dacti parola şi blogul. Eu mi-am aranjat fularul, mi-am făcut rezervare la conacul meu şi am de gând să stau acolo până trec ploile.

Nu i-am scris nişte rânduri explicative, de bun rămas. La cum gestionează Dacti situaţiile neaşteptate, s-ar putea să alerteze serviciile de căutare. Alea secrete şi alea pe faţă.
I-am lăsat un buchet de flori. Ei, acu’, ce-o fi , o fi!… Sper să nu-mi citesc prin ziarele de scandal epitaful sau vreun interviu cu proiecte de viitor pe care nu l-am dat niciodată.

 

Şchioape rime

(Leliei Munteanu, şi numai ei!)

V-am zis că sunt dependent de televizor? Probabil că v-aţi dat seama şi singuri…
Da. Sunt! Precum în Cer, aşa şi pe Pământ.

Dacă se luminează dreptunghiuleţul, eu mă uit. Nu depinde de mine la ce, depinde de Dacti. Care şi ea depinde de telecomandă. Adică îi face telecomanda cu ochiul s-o folosească, au ba. Povestea aia cu dacă nu-ţi place ce vezi pe un canal la televizor, ai telecomandă, foloseşte-o, e mai va!
E ca povestea cu de ce au elefanţii ochii roşii? – Ca să se ascundă în cireş! –  Păi vezi ce bine s-au ascuns?!
Adevărul e de nepătruns.
Toţi ştim că elefanţii n-au ochii roşii. Da’ mai stăm umpic pe canalul care dă un reportaj cu cireşi că, poate, cine ştie, descoperim elefanţii.
Ideea e că nu schimbi din prima. Mai ai niţintică răbdare…
În ultimele zile am înţeles că trăim într-o ţară de Basm. Avem un Împărat, doi Regi, ba poate chiar trei, dacă-l punem la socoteală şi pe M.S. Mihai, şi-atunci ce nu ne convine?

Că are cine să ne poarte de grijă şi să ducă Basmul mai departe?
Noi nu trebuie decât să sărbătorim: înmormântări, căderi de bolovani, ziua vreunui Sfânt care care cade în mijlocul săptămânii şi se face punte… Când a făcut podul Apolodor din Damasc?  Da’ când a fost inaugurat? Marţea viitoare? Atunci Marţi să fie zi liberă, pentru Apolodor. Miercuri şi Joi să sărbătorim Puntea şi Vineri să respectăm, prin uitat la televizor, adevăratul moment în care Apolodor a terminat Podul şi l-a dat în consum.
Ar mai trebui să eliberăm o zi, aia în care s-a născut Gellu Naum, dar s-a întâmplat în weekend. Şi Apolodorul lui era cam pinguin. Contează mai puţin…

Aşa că,în ţara de Basm în care trăim, ne rămâne  Lunea, când muncim foarte puţin. Fiindcă se ştie, lunea nu dai randament, că vii după weekend, mai neatent.

 

Născut poet

V-am zis eu vreodată că m-aş pricepe la poezie? Nu cred. Şi susţin asta în continuare.
Se zice că românul e născut poet, dar cred că afirmaţia se referă numai oameni cu cetăţenie română, dobândită prin naştere sau la cerere. Deci eu, pe a cărui etichetă scria made in Germany, şi sunt urs de jucărie, nu mă încadrez. Asta nu mă împiedică să mai citesc, uneori, şi poezie. Şi să mi se înnoade nişte câlţi în gât, ca şi cum mi-ar veni să plâng. De ce? Nu ştiu! Că dacă nu mă pricep, nu ştiu dacă-i bună sau proastă. Dar trag nădejde că, dacă-i pune nodu-n gât unei arătări  de câlţi sintetici plus conglomeratul spongios, lavabil, din interior, are şanse mari să fie POEZIE. De Mircea Dinescu.

La cîtă neuitare-ntre noi s-a așternut,

aduc un braț cu lemne din secolul trecut

să încălzesc cerneala bătrînă din stilou

și mortul fără groapă uitat în patul tău.

N-o să măsor cenușa de-obidă și necaz

c-am fost fitil de lampă în lampa ta cu gaz,

ci o să-ncerc cu milă să scot dintr-un joben

pisica ta cea oarbă, care-asculta Chopin

și mîngîindu-i blana cu scînteieri gălbui

uscata creangă-a mîinii să simtă zvîc de pui

ca semn că moarta noastră iubire n-a murit

cinci lumînări cu unghii ți-aprind în infinit.

De unde-i copiată, citiţi în Caţavencii de ieri. Noapte bună şi răcoroasă tuturor!

D’ale Prăvăliei: Domnul Noni

Dacti zice că prăvălie e un eufemism pentru prăvălire. Adică ceva care se duce dracului. Cum e pehaşul – logaritmul cu semn schimbat al concentraţiei de ioni hidroniu, tot aşa e prăvălie –  cuvântul cu „r” mâncat care semnifică ducerea de râpă.

N-am zis nimic. În unele momente, e mai bine să n-o contrazici pe Dacti, chiar dacă pare incoerentă. Ea a luat tăcerea mea drept încuviinţare şi mi-a mai dat câteva argumente, ca să mă asigure că are dreptate.

Domnul Noni, de pildă. E un domn care bea o lingură de suc de Noni pe zi, ca să se conserve, ca să rămână în putere  şi valabil pentru fiică-sa, care e într-o ţară străină şi munceşte pe bani grei şi mulţi, fiindcă e expertă în ceva, şi domnul Noni i-a preluat pisicul, pe Cezar, să-l îngrijească în ţara noastră, fiindcă animalul are o problemă de sănătate şi fiica lui, mult prea ocupată în ţara de dincolo, nu făcea faţă şi statutului de expert zi-lumină, şi celui de infirmieră pentru Cezar, un motan cu probleme speciale.

Azi, mama domnului Noni şi bunica fiicei sale –  experta bine cotată într-o ţară civilizată -, are 18 zile de când a căzut la pat şi nu mănâncă, doar bea apă, şi domnul Noni o vizitează de şase ori pe zi,ca să-i schimbe scutecele şi să-i dea apă, şi o întreba pe Dacti cât poate trăi un om fără hrană. Şi Dacti nu i-a spus adevărul, fiindcă n-a îndrăznit. Acum, Domnul Noni, de banii pe care-i dădea pe sucul fără conservanţi, cumpără scutece. Şi Dacti va răsufla uşurată când nu va mai fi nevoie de scutece, iar domnul Noni îşi va relua cura de suc absolut natural şi binefăcător, fiindcă omul arată rău,  a slăbit, a uitat să zâmbească şi, pentru Dacti e foarte clar că, în economia acestei poveşti nefericite, fiica de succes a domnului Noni trebuie ţinută departe de „plictiselile” vieţii de-aici, cu orice preţ. Sigur că, dacă domnul Noni i-ar fi spus cu ce se confruntă, ea i-ar fi trimis treizeci de euro pe lună, cât costă sucul de Noni, pe lună. Dar nu i-a spus! Ca să nu-i perturbe viaţa, şi aşa perturbată de o funcţie excelent de bine plătită, pentru care domnul Noni e atât de mândru, încât pare că ar plăti-o el.

N.B.: NONI e o plantă asiatică, sacră pentru indieni, vândută bine în Europa şi America, sub formă de suc. NONI face atât de mult bine  organismului uman, încât e mai simplu să vezi unde nu acţionează. Nu acţionează în relaţia părinţi-copii. Nu pune „r”-ul în prăvălii. În rest, e dumnezeiască.

Dacti zice că are zile în care s-ar face dactilografă. Pe orice salariu.

Ce poate fi mai sus de margargarină?

Seul de oaie? Ăla care face foietajul de plăcintă să arate ca o carte hipercitită, de succes?

Cum arată o carte de-asta: are aer între pagini. Fiecare cititor a lăsat-o deschisă, cu faţa în sus, la vreo pagină anume. În timp, cartea devine umflată. Începe să arate ca un pateu cu foietaj  franţuzesc. Cică minunatul foietaj franţuzesc nu iese aşa de aerisit-citit nici cu unt, nici cu margarină. Doar cu seu de oaie. De-aia se transparentizează pergamentul în două secunde după ce ţi s-a făcut pachetul. Că se lasă grăsimea aia imbecilă, a oilor proaste, se lasă în ambalaj. Tu, practic, mănânci numai foietajul franţuzesc. Fraged. Crocant. Pufos. Practic, la baza oricărui produs de patiserie care ţi se topeşte în gură, stă o oaie imbecilă, cu seu mult, care a fost sacrificată planificat sau fiindcă ologise, coborând o râpă grea, după iarbă fragedă.

Mai gustată ca foietajul franţuzesc, cu seu de oaie la bază, e doar cartea de dezvoltare personală.
Cartea de dezvoltare personală te învaţă, într-un mod foarte onctuos (ştiu cuvântul ăsta de la Dacti), cum să devii o persoană de succes.  Practic, uscând lacrimile dintr-un scenariu tip „Preţul succesului” ,  afli, în „n” paşi siguri, cum să ajungi patroana unei case de modă, dintr-o ucenică zăludă, care nu ştia să mosorească suveica.

Cărţile de dezvoltare personală te învaţă că ziua e lumină şi noaptea e întuneric, numai dacă tu poţi face diferenţa între astea două.

Eu încă aştept,răbdător,  o carte despre decădere personală, derspre cum  ajungi din patroana unei case de modă, ultima croitoreasă. Şi viaţa să aibă, în continuare, sens. Miros şi culoare. Poate chiar  parfum. Fie el şi mai ieftin.

 

Am scris asta fiindcă Vero a adus vorba…

Comerţul are suflet?

Da. Acum sunt aproape sigur. Sufletul Comerţului se cheamă Reclama.
Am urmărit cu sufletul la gură scandalul margarinei. Pe mine, chestiile alimentare mă depăşesc. Dacti zice că margarina e pungă de plastic hidrogenată.
Doamna Wiki zice că primele încercări, timide, de-a lua omului untul de la gură, datează din 1870. În timpul celui de-al doilea război mondial, oamenii au început să mănânce margarină pe pâine.  Apoi, după ce s-a terminat războiul şi oamenii şi-au revenit la normal, au inclus-o în prăjituri. Există reţete de prăjituri care nu ies „ca la mama acasă”, decât cu margarină. Cu margarină, ies nişte prăjituri bune, ca pe timp de pace. Dacă te destrăbălezi şi le faci cu unt, ies tot prăjituri, dar mai de bucătărească începătoare – ies nişte prăjituri de război. Meschine!
Dacti, care nu ştie să gătească decât ceai, omletă, salate, friptură şi cartofi prăjiţi, nu cumpără niciodată margarină. Fiindcă n-are ce face cu ea. Poa’ să-i facă reclamă şi Maia Morgenstern, nu doar Nadia Comăneci!
A!… Dacă i-ar face publicitate Lunetistul, poate ar cumpăra şi ea un pachet. Şi l-ar arunca la gunoi, că n-ar avea ce face cu el. Dacti cumpără prăjiturile direct de la cofetărie. Dacti e consumatoare de margarină din culpă, nu calificat.

Analizez, imparţial, scandalul margarinei. Care nu există.
Un producător de margarină a avut destui bani ca să-şi facă reclamă cu Nadia Comăneci. Dacă avea mai mulţi, îl lua pe De Niro. Sau pe  Mel Gibson.

Restul e senvişeală. De la Trei Surori.

Chiriaşii

De  vreo două ceasuri,  am pierdut contactul cu realitatea şi îi urmăresc pe cei doi chiriaşi cu care s-a căptuşit Dacti pe final de săptămână.
Alexuţa şi Mihăiţă sunt două ţestoase mici, cam cât două jumătăţi de nucă, pe care trebuie să le găzduim până marţi dimineaţa.

ţestoasele

Locuiesc într-o jumătate de rinichi de plastic transparent, în care se adaugă unu-virgulă-cinci-centimetri de apă menajeră. Dacti le-a lăsat, la vedere, cutia lor de creveţi speciali, ca să ştie că: unu – vor primi hrană şi doi – se pot simţi ca acasă. Cică şi acasă, în partea de vest a locuinţei lor transparente, se zărea borcanul de viermi deshidrataţi, pe care-l puteau contempla, cu lipsă de imaginaţie,  ca pe siguranţa zilei de mâine sau, cu puţin curaj,  ca pe o investiţie de viitor – clădirea borcaneliformă a vreunei companii de prestigiu.

Io,aşa cum le văd de dezorientate în timp şi spaţiu, cred că nu înţeleg nimic din ceea ce li se întâmplă, iar schimbarea nu le afectează.

O să le pun şlagărul broaştelor ţestoase, ca să ştie că sunt bine primite.