Azi e ziua lui Dacti?

Dacti, la mulţi ani!

Aş vrea să te rog, dacă Andreotti acceptă o întâlnire cu mine, în oraş, să mă duci cu maşina ta. Şi să ne faci poze.Şi să-mi plăteşti consumaţia. Andreotti va fi invitata mea. Şi să-mi speli fularul, înainte de întâlnire.

Anunțuri

Mama lu’ Romeo vs. Mama lui Ştefan cel Mare

Şi sfânt. Acuma, de la o vreme, îi zice Şi Sfânt.
Să le luăm pe mame, la rând…
Mama lu’ Romeo, simpatică, e o doamnă heptagenară, care a rămas o vreme în Marea Americă şi a cântat pentru românii de-afară, la local, acompaniată de un tip cu chitară, a câştigat nişte bani, suficient cât să-şi remobileze casa la întoarcere-acasă, cât să-l ia pe Romeo, de rasă, siameză, cât să-l îngrijească regal, cât să plătească princiar la spital pentru o mână de-a ei  fracturată, tot atât cât plătea să-i facă motanului freză.
Mama lui Romeo răceşte mereu, la fel,  iarnă, primăvară şi toamnă… Mama lui Romeo bagă mâna în portofel şi plăteşte. Regeşte. De tuse, de junghi, de rărunchi. Plăteşte regeşte.

Mama lui Ştefan cel Mare  i-a descuiat Domnitorului uşa. Când era el rănit şi învins şi defect. Imperfect.

Care din mamele astea e  Doamnă?

Am scris acest text, pe ascuns,  sub formă de joc, pentru prietenul  meu care Vrea Ultimul Loc. Drept răspuns.

31 decembrie 2013, puţin înainte de prânz…

Ce fac. Nu mare lucru. O listă cu cei pe care trebuie (trebuie?!) să-i sunăm/meiluim de Anul Nou.  I-am aliniat pe două coloane. Stânga – ăia cărora le dăm telefon. Dreapta – ăia cărora le trimitem urări pe gimeil. Muncă zadarnică, zic io, fiindcă, în ultimul moment, Dacti schimbă listele. Apoi le combină între ele. Rezultă că unora nu le mai zicem nici „Dă-te mai încolo!”, fiindcă s-au dat singuri, de bună voie, au făcut-o pe Dacti să fumeze cinci ţigări la rând sau, mai elegant, i-au dat cu şutul în cur undeva, exact când îi era lumea mai dragă. Altora le scriem şi pe meil, le dăm şi telefon, stăm la palavre.
Mai există categoria căreia nu-i zicem nimic, nici în scris, nici oral, fiindcă: a) îi vedem personal sau b) îi iubim atât de mult – şi ei ştiu asta, încât urările de An Nou par artificiale. Şi totuşi, ăstora o să le dăm telefon…

Deci: eu fac liste şi Dacti spală vase.
Ascult muzica apelor din bucătărie ca pe Haendel, pentru că atâta timp cât apa curge, Dacti n-are timp de mine.

„Încerc să-mi amintesc ce făceam noi de revelion, de nu beam şampanie. Eu, unul, nu făceam nimic. Prietenul meu se uita prin ecranul cuptorului până pe la şapte seara, apoi trăgea un pui de somn, ca să nu-l apuce picotitul exact la miezul nopţii. Asta zdroncănea în bucătărie, pe urmă făcea duş, se îmbrăca de plecare, se dădea cu parfum şi aranja masa. Era o masă pliantă, de picnic, dar o acoperea cu materialul care rămăsese de la rochia Îngerului şi nu puteai să-ţi dai seama. Aducea friptura şi aprindea nişte lumânări roşii lângă ea. Mirosul îl trezea pe prietenul meu, care îşi rezema botul cât mai aproape de tava încă fierbinte. Pe mine mă pufnea râsul, fiindcă, de unde mă aflam, de pe canapea, capul lui mare şi cafeniu arăta ca un al doilea fel de mâncare. Asta îi zicea ameninţător: „Ia-ţi pliscul de-acolo şi ai răbdare!” Apoi băga muzică în calculator, ceea ce se întâmpla destul de rar, şi se instala lângă mine. Alegea un canal serios, care-şi vedea de filmele lui, şi seara devenea una normală, chiar plăcută. Din când în când suna telefonul. Ea dădea muzica foarte tare şi abia apoi răspundea răcnit. „Nu te aud”, striga în receptor, „e mare zarvă aici, lasă că vorbim mâine… Da… La mulţi ani!”

Cu  câteva minute înainte de ora douăsprezece, ieşeam toţi trei pe terasa blocului , împreună cu o sticlă de vin proaspăt destupată, din care bea numai ea, şi ne uitam la artificii. Prietenul meu detesta momentele astea, fiindcă rămânea friptura nesupravegheată acasă, dar mie îmi plăcea la nebunie mirosul înţepător de explozibil şi zgomotul petardelor, era exact ca pe front, în filmele de război, era ca şi cum am fi jucat şi noi, o dată, în propriul nostru film…” [fragment din cartea mea, NONO]

Mă gândesc că revelioanele cu Dacti nu sunt nicio scofală. Sunt cam la fel, doar că prietenul meu nu mai este.
După miezul nopţii ne tolănim pe canapea şi ne căutăm un film ca lumea. O crimă serioasă în Midsomer sau ceva asemănător. Şi Dacti nu bea vin, bea şampanie. O dată pe an.

Până o dovedim cu listele de urări (pe care Dacti le urăşte, pentru că nu ştie să formuleze), vă doresc eu, Nono, tuturor prietenilor, amicilor şi simplelor noastre cunoştinţe cu care am schimbat măcar un zâmbet, pe stradă – LA MULŢI ANI!

Azi…

cropped-cu-capul-in-nori1Azi am cunoscut o fată. O cheamă Andreotti.
Mă rog, nu e genul de persoană cu care să poţi urmări liniştit un thriller, stând amândoi pe aceeaşi canapea şi folosind acelaşi televizor. E…
În fine, dacă vă uitaţi pe blogul ei, n-o să găsiţi nici măcar o picătură de sânge, nu miroase a praf de puşcă (poate a beţişor de santal), iar prietenul meu şi-al lui Baghi, Marlowe, nu cred că şi-ar pierde cinci minute din viaţă cu o fată atât de complicată şi diafană, fiindcă …
Fiindcă vine dintr-o lume caldă, blajină, prea puţin nerăbdătoare, unde poţi scăpăra o duzină de chibrituri până întrezăreşti ce se întâmplă, fără să intri în criză de timp. E un fel de Alice. In  Wonderland.