Dacti, la mulţi ani!
Aş vrea să te rog, dacă Andreotti acceptă o întâlnire cu mine, în oraş, să mă duci cu maşina ta. Şi să ne faci poze.Şi să-mi plăteşti consumaţia. Andreotti va fi invitata mea. Şi să-mi speli fularul, înainte de întâlnire.
Şi sfânt. Acuma, de la o vreme, îi zice Şi Sfânt.
Să le luăm pe mame, la rând…
Mama lu’ Romeo, simpatică, e o doamnă heptagenară, care a rămas o vreme în Marea Americă şi a cântat pentru românii de-afară, la local, acompaniată de un tip cu chitară, a câştigat nişte bani, suficient cât să-şi remobileze casa la întoarcere-acasă, cât să-l ia pe Romeo, de rasă, siameză, cât să-l îngrijească regal, cât să plătească princiar la spital pentru o mână de-a ei fracturată, tot atât cât plătea să-i facă motanului freză.
Mama lui Romeo răceşte mereu, la fel, iarnă, primăvară şi toamnă… Mama lui Romeo bagă mâna în portofel şi plăteşte. Regeşte. De tuse, de junghi, de rărunchi. Plăteşte regeşte.
Mama lui Ştefan cel Mare i-a descuiat Domnitorului uşa. Când era el rănit şi învins şi defect. Imperfect.
Care din mamele astea e Doamnă?
Am scris acest text, pe ascuns, sub formă de joc, pentru prietenul meu care Vrea Ultimul Loc. Drept răspuns.
Ce fac. Nu mare lucru. O listă cu cei pe care trebuie (trebuie?!) să-i sunăm/meiluim de Anul Nou. I-am aliniat pe două coloane. Stânga – ăia cărora le dăm telefon. Dreapta – ăia cărora le trimitem urări pe gimeil. Muncă zadarnică, zic io, fiindcă, în ultimul moment, Dacti schimbă listele. Apoi le combină între ele. Rezultă că unora nu le mai zicem nici „Dă-te mai încolo!”, fiindcă s-au dat singuri, de bună voie, au făcut-o pe Dacti să fumeze cinci ţigări la rând sau, mai elegant, i-au dat cu şutul în cur undeva, exact când îi era lumea mai dragă. Altora le scriem şi pe meil, le dăm şi telefon, stăm la palavre.
Mai există categoria căreia nu-i zicem nimic, nici în scris, nici oral, fiindcă: a) îi vedem personal sau b) îi iubim atât de mult – şi ei ştiu asta, încât urările de An Nou par artificiale. Şi totuşi, ăstora o să le dăm telefon…
Deci: eu fac liste şi Dacti spală vase.
Ascult muzica apelor din bucătărie ca pe Haendel, pentru că atâta timp cât apa curge, Dacti n-are timp de mine.
„Încerc să-mi amintesc ce făceam noi de revelion, de nu beam şampanie. Eu, unul, nu făceam nimic. Prietenul meu se uita prin ecranul cuptorului până pe la şapte seara, apoi trăgea un pui de somn, ca să nu-l apuce picotitul exact la miezul nopţii. Asta zdroncănea în bucătărie, pe urmă făcea duş, se îmbrăca de plecare, se dădea cu parfum şi aranja masa. Era o masă pliantă, de picnic, dar o acoperea cu materialul care rămăsese de la rochia Îngerului şi nu puteai să-ţi dai seama. Aducea friptura şi aprindea nişte lumânări roşii lângă ea. Mirosul îl trezea pe prietenul meu, care îşi rezema botul cât mai aproape de tava încă fierbinte. Pe mine mă pufnea râsul, fiindcă, de unde mă aflam, de pe canapea, capul lui mare şi cafeniu arăta ca un al doilea fel de mâncare. Asta îi zicea ameninţător: „Ia-ţi pliscul de-acolo şi ai răbdare!” Apoi băga muzică în calculator, ceea ce se întâmpla destul de rar, şi se instala lângă mine. Alegea un canal serios, care-şi vedea de filmele lui, şi seara devenea una normală, chiar plăcută. Din când în când suna telefonul. Ea dădea muzica foarte tare şi abia apoi răspundea răcnit. „Nu te aud”, striga în receptor, „e mare zarvă aici, lasă că vorbim mâine… Da… La mulţi ani!”
Cu câteva minute înainte de ora douăsprezece, ieşeam toţi trei pe terasa blocului , împreună cu o sticlă de vin proaspăt destupată, din care bea numai ea, şi ne uitam la artificii. Prietenul meu detesta momentele astea, fiindcă rămânea friptura nesupravegheată acasă, dar mie îmi plăcea la nebunie mirosul înţepător de explozibil şi zgomotul petardelor, era exact ca pe front, în filmele de război, era ca şi cum am fi jucat şi noi, o dată, în propriul nostru film…” [fragment din cartea mea, NONO]
Mă gândesc că revelioanele cu Dacti nu sunt nicio scofală. Sunt cam la fel, doar că prietenul meu nu mai este.
După miezul nopţii ne tolănim pe canapea şi ne căutăm un film ca lumea. O crimă serioasă în Midsomer sau ceva asemănător. Şi Dacti nu bea vin, bea şampanie. O dată pe an.
Până o dovedim cu listele de urări (pe care Dacti le urăşte, pentru că nu ştie să formuleze), vă doresc eu, Nono, tuturor prietenilor, amicilor şi simplelor noastre cunoştinţe cu care am schimbat măcar un zâmbet, pe stradă – LA MULŢI ANI!
Azi am cunoscut o fată. O cheamă Andreotti.
Mă rog, nu e genul de persoană cu care să poţi urmări liniştit un thriller, stând amândoi pe aceeaşi canapea şi folosind acelaşi televizor. E…
În fine, dacă vă uitaţi pe blogul ei, n-o să găsiţi nici măcar o picătură de sânge, nu miroase a praf de puşcă (poate a beţişor de santal), iar prietenul meu şi-al lui Baghi, Marlowe, nu cred că şi-ar pierde cinci minute din viaţă cu o fată atât de complicată şi diafană, fiindcă …
Fiindcă vine dintr-o lume caldă, blajină, prea puţin nerăbdătoare, unde poţi scăpăra o duzină de chibrituri până întrezăreşti ce se întâmplă, fără să intri în criză de timp. E un fel de Alice. In Wonderland.
Cred că-mi iau o scurtă vacanţă. I-am lăsat lui Dacti parola şi blogul. Eu mi-am aranjat fularul, mi-am făcut rezervare la conacul meu şi am de gând să stau acolo până trec ploile.
Nu i-am scris nişte rânduri explicative, de bun rămas. La cum gestionează Dacti situaţiile neaşteptate, s-ar putea să alerteze serviciile de căutare. Alea secrete şi alea pe faţă.
I-am lăsat un buchet de flori. Ei, acu’, ce-o fi , o fi!… Sper să nu-mi citesc prin ziarele de scandal epitaful sau vreun interviu cu proiecte de viitor pe care nu l-am dat niciodată.
(răspuns pentru bunul şi dragul meu prieten Baghi)
… că blogul e, faţă de de feisbuc, ce e o maşină de scris faţă de calculator. Şi eu încă nu sunt sigur că-i aşa. De-aia am şters…
Şi, dacă tot am ajuns la punctul ăsta, aş vrea să ştiu şi eu ce e feisbucul, în afară de faptul că te poţi împrieteni, în orb, cu cineva cu care ai între doi şi patruzeci de prieteni comuni. Şi poţi zice „îmi place!”. Fiindcă, pentru viceversa, nu ai alte opţiuni decât să te ţii departe de tastatură.
Feisbucul îţi permite să crezi că nu eşti singur la cafeaua de dimineaţă. Fiindcă unii dintre prietenii prietenilor tăi dau laic pe o poză luată de pe net, cu o ceaşcă din porţelan Rosenthal, umplută cu infuzie de Lavazza d’oro, pe lângă care doarme o pisică de rasă, o poşetă Vuitton sau un trandafir olandez, de cea mai bună spiţă, care a penetrat piaţa de flori pe când nici musca nu ateriza la Otopeni, necontrolată.
Aşa că, dacă sunt pe cale să înţeleg ce e feisbucul la matineu – să nu fiu singur la cafea! – aş vrea să aflu ce reprezintă el pe la prânzişor. Şi, mai apoi, pe la cină. Când ziua s-a sfârşit şi faci bilanţul: am o mie de prieteni care mă lăicuiesc, şi eu încă iau ANXIAR, doo comprimate pe zi şi un somnifer adevărat. seara, la culcare.
Dacă dau io titlul ăsta, voi la ce vă gândiţi? C-o fi vorba despre vreo staţie de autobuz, în care mi-am petrecut după amiaza aşteptând, fiindcă treisutedoişpe sau …treişpe, în fine, unul din astea două, circulă ca mesele, de trei ori pe zi, şi dacă ai scăpat prânzul de la unu jumate e posibil să prinzi cina de ora nouăşpe, dar nu mai târziu, că nu e sănătos să te culci cu burta plină. Şi cine ştie ce discuţie nostimă s-o fi încins între două babe care aşteptau cel de-al treilea şi ultimul autobuz pe ziua respectivă, spre centru. Şi poate c-am tras cu urechea şi vreau să vă zic şi vouă ce discută în staţie două babe care au o biserică în construcţie exact în spatele lor, iar vizavi un magazin alimentar şi, lipit de el, o farmacie.
Ei, nu! Nu e vorba despre vreo asemenea staţie, ci despre o cutiuţă neagră cu afişaj, de care atârnă un cablu inelat cu microfon la capăt şi cu buton pe care ţii apăsat cât vorbeşti, plus o antenă care se pune sus pe capotă şi e de vreo patru ori mai lungă decât antenuţa radio-ului din maşină, de-aia se şi unduieşte în timpul mersului, ca un fir de papură pe lac, în bătaia vântului.
Dai din buton la cutiuţă până scrie pe afişaj doojdoi, şi din momentul ăla eşti coleg cu toată lumea care stă în faţa volanului şi dă din picioare pe trei pedale, ca să-i meargă maşina. Fireşte, eşti coleg numai cu ăia care au cutiuţă şi antenă ca ale tale, ăăă… şi maşină, indiferent că e Logan, Merţan, Volvan, autocar, tir, camion sau gipan. Practic, dacă ai patru roţi (exclus căruţă!) şi staţie de-asta, eşti coleg cu tot ce se învârte pe şoselele patriei pe o rază de câteva zeci de kilometri.
Bun. Şi la ce foloseşte asta, să fii coleg cu toţi şoferii, buni sau răi? Uite că foloseşte! În afară că afli tot felul de lucruri mai deocheate, cum ar fi, de pildă, că la ieşirea din satul D…, pe dreapta, după benzinărie, cum intri în pădure, şi-ţi vine să zburzi cu o sută treizeci la oră, te aşteaptă un radar şi că la kilometru’ X, dinspre Sebeş spre comuna … e filtru şi că pe drumul naţional nu ştiu care sunt lucrări şi băga-mi-aş, stau de juma de oră, colegu’, ia-o mai bine pe la….şi-ţi zice pe unde, mai e bună şmecheria asta la ceva: po’ să-ţi rogi un coleg de-ăsta care e ultimul într-un şir de patru tiruri care se joacă de-a trenuleţul să te lase să-l depăşeşti. Şi uite cum faci. Apeşi pe butonaş şi zici:
– Colegu’ galaţi-zero-şase- be-re-be, sunt matizu din spatele tău. Mă vezi?Şi ăla poa’ să facă o glumă şi să zică:
– Stai, colegu’, să-mi pun ochelarii, că nu te zăresc neam!
Tu nu trebuie să te superi. Îl rogi ce-ai pe suflet:
– Lasă-mă şi pe mine, colegu’ să te depăşesc şi drum bun să ai şi Doamne-ajută!
Iar omu’ cu mastodontu’ nu numai că te lasă, şi dă semnal dreapta când e liber din faţă şi poţi s-o tuleşti, da’ mai şi răspunde, drăguţ:
– Hai, bagă-te, şi drum bun şi Doamne-ajută şi ţie!
Şi uite-aşa, din tir în tir, din camion în camion, nu te mai ţii coadă după colegii respectivi, îţi vezi de drum. Sigur că pot să-ţi audă urechile şi chestii de-a dreptul şocante, cum ar fi că în parcarea de după… şi auzi numele localităţii, să nu ne luăm după aparenţe, că blonda aia e un travestit.
Una peste alta, cu o staţie de-asta nu doar că economiseşti timp şi bani (că prost ai fi, să treci pe lângă poliţaii cu radar altfel decât cu viteza melcului, după ce ai fost avertizat de vreo şase colegi!), dar încropeşti o grămadă de prietenii pe termen scurt, de-alea adevărate, că prietenu’ la nevoie se cunoaşte şi descoperi că lumea nu e chiar aşa de rea cum pare câteodată. Şi la câte urări de drum bun şi Doamne-ajută primeşti, zău dacă nu tre’ să fii regele ghinionului, ca să păţeşti ceva nasol.
Am scris povestea asta nu ca pe o reclamă ascunsă, că noi nici n-avem staţie, am împrumutat-o, ci pentru colegu’ care s-a întors din concediu îmbătrânit de drumuri.
Nono 