Şchioape rime

(Leliei Munteanu, şi numai ei!)

V-am zis că sunt dependent de televizor? Probabil că v-aţi dat seama şi singuri…
Da. Sunt! Precum în Cer, aşa şi pe Pământ.

Dacă se luminează dreptunghiuleţul, eu mă uit. Nu depinde de mine la ce, depinde de Dacti. Care şi ea depinde de telecomandă. Adică îi face telecomanda cu ochiul s-o folosească, au ba. Povestea aia cu dacă nu-ţi place ce vezi pe un canal la televizor, ai telecomandă, foloseşte-o, e mai va!
E ca povestea cu de ce au elefanţii ochii roşii? – Ca să se ascundă în cireş! –  Păi vezi ce bine s-au ascuns?!
Adevărul e de nepătruns.
Toţi ştim că elefanţii n-au ochii roşii. Da’ mai stăm umpic pe canalul care dă un reportaj cu cireşi că, poate, cine ştie, descoperim elefanţii.
Ideea e că nu schimbi din prima. Mai ai niţintică răbdare…
În ultimele zile am înţeles că trăim într-o ţară de Basm. Avem un Împărat, doi Regi, ba poate chiar trei, dacă-l punem la socoteală şi pe M.S. Mihai, şi-atunci ce nu ne convine?

Că are cine să ne poarte de grijă şi să ducă Basmul mai departe?
Noi nu trebuie decât să sărbătorim: înmormântări, căderi de bolovani, ziua vreunui Sfânt care care cade în mijlocul săptămânii şi se face punte… Când a făcut podul Apolodor din Damasc?  Da’ când a fost inaugurat? Marţea viitoare? Atunci Marţi să fie zi liberă, pentru Apolodor. Miercuri şi Joi să sărbătorim Puntea şi Vineri să respectăm, prin uitat la televizor, adevăratul moment în care Apolodor a terminat Podul şi l-a dat în consum.
Ar mai trebui să eliberăm o zi, aia în care s-a născut Gellu Naum, dar s-a întâmplat în weekend. Şi Apolodorul lui era cam pinguin. Contează mai puţin…

Aşa că,în ţara de Basm în care trăim, ne rămâne  Lunea, când muncim foarte puţin. Fiindcă se ştie, lunea nu dai randament, că vii după weekend, mai neatent.

 

Publicitate

Casa de Marcat nu e ACASĂ!

E la ANAF. ANAF nu e, cum s-ar bănui, prescurtarea de la „anafura mă-sii de casă!”

ANAF e acronimul de la FISC. Acronimul ştiinţific.
E o clădire impozantă, pe lângă spatele Tatrului Naţional, cine nu ştie unde e Teatrul, ştie, sigur, benzinăria.
Dacă ţi s-a stricat vechea casă de marcat şi vrei să implementezi una nouă, te duci la ANAF şi declari, pe propria răspundere, că:

1. Tu eşti TU (copie după cartea de identitate, copie după contract de muncă, copie după dovada de spaţiu, copie după actul doveditor că nu-ţi desfăşori activitatea şi în alt spaţiu, aiurea, pe care nu-l deţii.
2. Declaraţie că n-ai de gând s-o cari după tine la alte adrese decât cea prevăzută în dosar, adică dacă te-ar muşca şarpele conştiinţei civice să vinzi produsele firmei la un târg deschis aiurea, prin oraş, ori le dai pe şest, ori nu le dai deloc.

Cine zice asta:  doamna Nora.
Doamna Nora e o persoană cu buze vişinii conturate cu maro, care mănâncă la etajul doi al instituţiei acronimate ANAF, între orele 8 şi 16:30, de luni până vineri.
Vinerea trecută, la 9:15, când s-a dus Dacti cu dosarul GREŞIT, doamna Nora mânca nişte cartofi prăjiţi cu salată de varză albă. I-a zis „poftă bună!” cu seninătate, fiindcă urarea n-are legătură cu ora, cu meniul, se potriveşte mănuşă oricărui funcţionar public cu gura plină.
La 11:30, Dacti a revenit cu dosarul CORECT. Declaraţiile pe proprie răspundere erau beton, dacă le citeai la rând, rezulta că Dacti, care nu intră în salina de la Monteoru ca să nu facă atac de panică, e dispusă să facă puşcărie, ca formalitate, dacă n-o sta casa de marcat în relaţie intimă cu tejgheaua, pe toată durata existenţei ei, adică o garnitură de marfar umplută la refuz cu cartofi prăjiţi şi două barje de salată de varză albă.

Doamna Nora, când a preluat dosarul corect, mânca tartine cu unt şi caşcaval preparate extemporaneu – adică le fabrica, pe măsură ce se trata cu ele. Motiv pentru care n-a putut să sublinieze nişte coduri, ţinând foaia A4 în aer liber – că biroul era ocupat cu gustări – şi s-a plâns că ce fel de hârtie o fi şi asta!…

Vinerea următoare, adică azi, când trebuia să primească Dacti un număr de înregistrare aferent numărului de înregistrare de săptămâna trecută, ce să vezi, doamna Nora mânca tot caşcaval pe pâine cu unt, dar în vechea cutie de îngheţată Algida nu se odihneau, ne-ncepute, două strudele cu mere (programul e până hăt, la 16:30), ci trei clătite cu dulceaţă care, din punct de vedere nutritiv, mai mult sau mai puţin, echivalau cu merele rase în foietaj. La rezervă, pe acelaşi birou, se pripăşiseră, într-o punguliţă de plastic,  doi covrigei cu miere şi nucă.
Undeva, printre bunătăţile astea, doamna Nora a strecurat o foaie printată de ea, semnată de Director, pe care Dacti n-avea decât să scrie, cu pixul acela, legat cu sfoară, că a primit originalul, fără erori.  La finalul întâlnirii, doamna Nora atacase o clătită pudrată şi părea cu mult mai simpatică având mustăţi de zahăr, aşa că, atunci când, după oficialele formule de salut, aceeaşi doamnă Nora a adăugat  – „Doamnea-ajută!”, Dacti n-a mai avut nimic de zis.
Şi-a luat un strudel cu brânză de pe bulevard, că n-aveau cu mere.

Paşi pe lumină

Naşu’ pune o imagine pe blogul său  şi-un comentariu zurliu: O frântură din fotografia de azi, în care se arată ce urrt face Şefu’ când îşi pune mintea cu Aivazovski.
Bine, a mâncat un „î” din „a” în cuvântul URÂT, dar imaginea n-a pierdut nimic, e astrală pân’ la loc comanda.

Eu mă întreb, emoţionat, câţi inşi cu picioarele pe pământ, care au auzit de  Aivazovski, când stau de vorbă cu Dumnezeu, îi zic „Şefu’ „?

.

Ce poate fi mai sus de margargarină?

Seul de oaie? Ăla care face foietajul de plăcintă să arate ca o carte hipercitită, de succes?

Cum arată o carte de-asta: are aer între pagini. Fiecare cititor a lăsat-o deschisă, cu faţa în sus, la vreo pagină anume. În timp, cartea devine umflată. Începe să arate ca un pateu cu foietaj  franţuzesc. Cică minunatul foietaj franţuzesc nu iese aşa de aerisit-citit nici cu unt, nici cu margarină. Doar cu seu de oaie. De-aia se transparentizează pergamentul în două secunde după ce ţi s-a făcut pachetul. Că se lasă grăsimea aia imbecilă, a oilor proaste, se lasă în ambalaj. Tu, practic, mănânci numai foietajul franţuzesc. Fraged. Crocant. Pufos. Practic, la baza oricărui produs de patiserie care ţi se topeşte în gură, stă o oaie imbecilă, cu seu mult, care a fost sacrificată planificat sau fiindcă ologise, coborând o râpă grea, după iarbă fragedă.

Mai gustată ca foietajul franţuzesc, cu seu de oaie la bază, e doar cartea de dezvoltare personală.
Cartea de dezvoltare personală te învaţă, într-un mod foarte onctuos (ştiu cuvântul ăsta de la Dacti), cum să devii o persoană de succes.  Practic, uscând lacrimile dintr-un scenariu tip „Preţul succesului” ,  afli, în „n” paşi siguri, cum să ajungi patroana unei case de modă, dintr-o ucenică zăludă, care nu ştia să mosorească suveica.

Cărţile de dezvoltare personală te învaţă că ziua e lumină şi noaptea e întuneric, numai dacă tu poţi face diferenţa între astea două.

Eu încă aştept,răbdător,  o carte despre decădere personală, derspre cum  ajungi din patroana unei case de modă, ultima croitoreasă. Şi viaţa să aibă, în continuare, sens. Miros şi culoare. Poate chiar  parfum. Fie el şi mai ieftin.

 

Am scris asta fiindcă Vero a adus vorba…

Ieri, era să…

Dar staţi să începem cu începutul…

Marţi dimineaţă Dacti a spălat broaştele, le-a pus în transportorul perforat, unul special conceput pentru fiinţe mici, le-a încărcat împreună cu  bazinul şi borcanul de mâncare într-o pungă de plastic şi le-a mutat la farmacie. A ales cea mai răcoroasă încăpere şi le-a organizat acolo viaţa, pentru încă cinci zile.
Marţi totul a mers strună. Au mâncat, au tulburat apa suficient cât să nu aibă nevoie de dulcolax şi şi-au petrecut ziua uitându-se în sus, la tavanul fals, plin de neoane aprinse.
Miercuri, adică ieri, ziua a început normal. Baie, primeneală, creveţi…  Mai târziu, o mână criminală a stins plafonierele. O mână econoamă, dar criminală.
Pe la ora 6 p.m., dumnealor abia dacă mai mişcau. Zadarnic le-a bătut Dacti cu unghia în geam, a făcut valuri false, le-a servit cina… Broaştele trăgeau să moară.
Toată noaptea s-a gândit cum o să-i spună ea stăpânei lor, Ana, care are doar şase ani, că au murit. S-o mintă, că au murit de dorul ei? Nu traumatizează copilul? Să cumpere altele şi să meargă pe burtă?  Cum să facă una ca asta?! Ana le iubeşte. Le iubeşte cu dragostea cu care ar fi iubit un căţeluş, numai că părinţii ei nu consideră normal să ţii un câine în casă. S-au uitat pe lista animalelor  de apartament, au debifat tot şi-au lăsat ţestoasele.
Ana le mângâie pe cap şi pe carapacea cât o frunză de plop, cum ar scărpina un căţel între urechi…
Să născocească o poveste de-aia frumoasă, cum au plecat ele în căutarea Oceanului, cum au ajuns deja foarte departe, cam pe la Feteşti, şi n-are rost să le mai întoarcă din drum, Marea e la doar la câţiva ani distanţă… Ana a terminat cu brio clasa ZERO, dar nu ştie că Oceanul e la ani-lumină în drumul lor.

Da’, până la urmă, de să moară? Ce nu le-a priit? De ce amândouă? O fi de la apă? Prin Centru’ Vechi umblă vorba că apa de la robinet e potabilă doar cu numele. Femeia de serviciu face cafeaua cu apă de-asta şi n-a murit nimeni. Încă. Să se fi nimerit vreun crevete otrăvit printre ăia comestibili? O fi valabil pentru creveţi ce e valabil pentru ciuperci? Au văzut-o pe Dacti în halat alb şi-or fi crezut că sunt la spital?

Joi, adică azi, Dacti s-a dus cu o oră mai devreme la farmacie. Cum poţi face rost de sicrie pentru broaşte? La asta s-a gândit tot drumul, ascultând un post de radio adecvat, Tragic FM sau cam aşa ceva, unde se cântă mereu „Hold me now” şi „Lady in Red”, nişte melodii vechi, de când era Dacti tânără şi i se părea că moartea e o figură de stil. Broaştele încă mişcau, dar aveau nevoie de lumânare. Dacti a început să plângă. A aprins lumina, să vadă dacă mai e ceva de făcut sau nu.
Brusc, s-au înviorat. Până le-a schimbat, au inspectat chiuveta de inox şi s-au răsfăţat sub şuvoiul de apă discutabilă din cartier. Pe urmă au crănţănit câte trei creveţi şi au început să pipăie cu labele lor mici şi verzi pereţii piscinei.
Dacti a răsuflat uşurată. Ieri au crezut că e noapte toată ziua şi au dormit.
Acum le strălucesc deasupra capului opt sori pătraţi de neon şi, dacă vor să aibă niţică umbră, n-au decât să se retragă sub palmierul de plastic, demontabil….

Chiriaşii

De  vreo două ceasuri,  am pierdut contactul cu realitatea şi îi urmăresc pe cei doi chiriaşi cu care s-a căptuşit Dacti pe final de săptămână.
Alexuţa şi Mihăiţă sunt două ţestoase mici, cam cât două jumătăţi de nucă, pe care trebuie să le găzduim până marţi dimineaţa.

Locuiesc într-o jumătate de rinichi de plastic transparent, în care se adaugă unu-virgulă-cinci-centimetri de apă menajeră. Dacti le-a lăsat, la vedere, cutia lor de creveţi speciali, ca să ştie că: unu – vor primi hrană şi doi – se pot simţi ca acasă. Cică şi acasă, în partea de vest a locuinţei lor transparente, se zărea borcanul de viermi deshidrataţi, pe care-l puteau contempla, cu lipsă de imaginaţie,  ca pe siguranţa zilei de mâine sau, cu puţin curaj,  ca pe o investiţie de viitor – clădirea borcaneliformă a vreunei companii de prestigiu.

Io,aşa cum le văd de dezorientate în timp şi spaţiu, cred că nu înţeleg nimic din ceea ce li se întâmplă, iar schimbarea nu le afectează.

O să le pun şlagărul broaştelor ţestoase, ca să ştie că sunt bine primite.

Să nu-ţi iei conac, blană scumpă şi alte chestii care te pun ulterior în dificultate

Prietenul meu, Baghi, asociatul meu în crime şi mistere nerezolvate, persoană cu doctoratu’, şi-a luat blană. Deocamdată e doar de-o manşetă şi-o  terminaţie ornamentală la glugă, dacă vrea într-adevăr o haină luxoasă şi practică în acelaşi timp. Dar, cu vremea, bucata asta de blană scumpă o să chiţcăie determinant, că vrea partener de viaţă din aceeaşi categorie, dar de sex opus. Şi ce-o să facă Ifim? O să mai ia un fragment identic, să fie pace în casă, un fragment cam cât gaica de la spate plus un început de rever. Şi uite-aşa se construieşte haina scumpă. Şi uite-aşa vine deneaul (vă rog să mă credeţi  că am uitat ce-nseamnă, e ceva cu mascaţi şi picioare în uşă) şi mi ţi-l ia pe Ifim la purecat:  De unde ai avut tu, mă, bani să-i faci lu’ Baghi blană de şinşila?!Geaba o să explice Ifim că rozătoarele se înmulţesc ca tabla înmulţirii cu şase, că n-o să-l creadă ăia.
Şi ce dacă-l cheamă Richi? Să-l fi chemat Ricchi e Poveri, ei,da, asta era o soluţie. Dar de scump, e scump! Uite poza:

Absolut sigur!…

Eu n-o să-mi sufoc relaţia cu Dacti. Dacă ei nu-i place ceva ce-am pus pe blog şi şterge – ducă-se! Cu toţii mai avem atâtea de spus…

Dar, câteodată, e mai bine să nu le spunem.
Ştiţi ce i-aş zice eu lui Dacti în fiecare zi? „Eşti mai bătrână ca Asta cu DOUĂZECI de ani! Dacă acum aş fi fost la Asta şi nu la tine, îmi cumpăra TABLETĂ. Aveam TABLETA MEA! Eram autonom. Eram… ”

Dar Dacti, care îmi lasă cu zgârcenie calculatorul ei, care nu vrea să scrie pe laptop fiindcă tastatura nu muşcă suficient din litere,  adică, dacă tot e ea ţăcănită, trebuie să-şi înfrăţească  ţăcăneala cu un ţăcănit , mă întreabă în fiecare zi: „Tu ce mai faci, Nono?” Şi tonul întrebării mă descurajează să-i ard un „Bine!” peste bot.
Mă prefac şi eu că tocmai fac ceva.
În trei din cinci situaţii îmi iese.

Nataşa, căntiesă rusă

Am căutat, în van, pe blogul Nataşei, cea mai bună poză a ei. Nu mă întrebaţi de ce, că vă răspund înainte: mi-e dor de Jeanette.

Am ales, până la urmă, o poză la-ntâmplare: Nataşa  are ochi de „căntiesă rusă„, daţi cu dermatograful lui Nefertiti. Acceptă să fie pozată cu „fainaţă ceauşistă” pe fundal.
Ochii Nataşei, dacă ar fi suprapuşi peste imagini cumplite – cele două războaie mondiale, cutremurul  din ’77 la români sau Fukushima nuclear disaster  -, ar păstra aceeaşi expresie de misterioasă aşteptare, calmă.  Pe principiul :  „Băi, o mai fi şi altceva de urmărit pe lume, cu excepţia unui şoricel precar, cu excepţia Antenei 3?…”

Am scris rândurile astea fiindcă nu pricep de ce i-a tăiat Vania dreptul de antenă Nataşei. Era o pisică perfectă pentru noi, ceilalţi!

Mai lucidă  şi mai cultă ca Jeanette, fără ipocriziile şi telenovelismele lui Amélie, Nataşa era un lider cu oase de fier în haină de blană naturală.
Şi avea umor!…
O felină cu umor face cât un întreg spot publicitar la pâinea Savoria.
Uneori, când nu pot dormi, o visez pe Nataşa zgâriind model de hârtie milimetrică pe faţa unui Mencinicopski adormit, cu somn indus artificial prin îngurgitara unei supradoze de produse panificate Savoria.

Habar n-am dacă Nataşa mai trăieşte!

Totuşi, cred că de-aia s-a inventat netul pe lume, ca să putem trece Nataşele în Eternitate. Şi să muncim pentru ele.

Eram precis!

„Ai îmbătrânit, Doamne, nu mai auzi. Tună-n cireşi şi în duzi. Plouă-n fântâni şi-n livezi. Ai îmbătrânit, nu ne mai vezi.”

Ştiam că Scrisul n-a murit! M-am dus acolo unde el învie în fiecare zi, nu ca un Christ, ci ca un artist. Există mereu, lângă noi, ca un urs de pluş recuperat din gunoi:

„Lumea nu mai e cum o ştii: copiii nu mai plimbă luna în căruciorul de butelii. Noaptea dospeşte, ziua se subţie. Ce postmodernistă agonie! (Prietene, trăieşte, dac-ai chef să rişti). Arată-Te, Doamne, pe facebook, să mărturisim că exişti.

Dă-ne nouă accept, fereşte-ne de cel rău, şi-o să rămânem logaţi la contul Tău. Fă-ne un semn, o strigare. Viaţa noastră afişează eroare.

Cuvântul s-a dilit, povestea e terminată: am fost odată ca niciodată. Fiecare-şi ia partea, aşteptând să se termine moartea.

Să se reseteze opţiunile, să Te pogori, Doamne, cu status schimbat: Hristos a-nviat! „

Îl găsiţi în original, pe ziarul virtual.