Mărţişor

Am scobit în vechiul blog al lui Dacti. Am descoperit că nu e chiar aşa de baborniţă precum se dă. Am găsit o poezie de sfârşit de săptămână din care se vede, clar, că şi ea a fost, cândva, îndrăgostită de un clovn de circ.

Pun versurile ei pe blogul meu, nu ca s-o fac de râs, ci ca MĂRŢIŞOR, pentru toate acele persoane care trebuie să găsească, la capătul şnurului, ceva:

Weekend cu Clovn

În mine locuieşte, neştiut,
un clovn fugit din trupele nomade.
Avea doar farduri, când l-am cunoscut
şi-un zâmbet vlăguit, dar cumesecade.

Ploua în noaptea-ceea, era joi
şi s-a ascuns cu trusa-i de culori
sub geamul străveziu  de-atâtea ploi,
privind în sus, cu ochii arzători.

L-am întrebat de rostul lui, de nume
şi mă pierdusem toată-n chipul viu
de clovn nebun, vagabondând  prin lume,
reclama unui zâmbet stacojiu.

Mi-a povestit cum deturnase nori
şi cum furase curcubeu şi stele,
să-şi facă alte haine şi-ncălţări,
s-ajungă-aici, în pragul minţii mele.

Tot ascultându-l, ploaia se oprise
şi parcă-n ochii lui, aşa de tineri,
sclipeau minciuni, teribilism si vise…
Şi-n mine parcă se făcuse vineri.

De-atunci, îl tot ascult şi-l tot ignor.
Îmi curge-acum fiinţa lui prin sânge,
o clipă zeu, o clipă muritor,
râzând afară, înăuntru plânge.

Din când în când, îşi dă puţin cu fard
şi-n ochii lui, incandescenţi şi chimici,
se-ntâmplă numai gânduri care ard
şi-n mine – numai sâmbete-duminici.

O viaţă de duminici

Într-o lume tristă, gri,

dacă doar noi doi am fi,

 

lunea s-ar vedea, deodată,

îmbrăcată-n ciocolată,

marţea ar sosi, uşoară,

îmbrăcată-n sorţişoară,

miercurea s-ar costuma

în sclipiri de acadea,

joi ar înflori în tei

joi, exact de ziua ei,

vinerea s-ar alinta

lângă sâmbăta bătrână

care-nchide-o săptămână,

peste cea de-a şaptea zi.

 

Dacă doar noi doi am fi,
într-o lume nesfâşită…

Andreotti, preaiubită!…

 

 

 

 

 

A răci vs. a te răci

Un avion care nu prea etanşeiza la chedere şi puteai să răceşti în el, că te trăgea curentul. N-ai fi simţit imediat, poate la câteva ore după aterizare, poate a doua zi, când te-ar fi usturat în gât şi ţi-ai fi zis: „Băi, avionul ăla e de vină, o lătură de avion, am răcit în el, de la chedere.”
Asta ţi-ai fi zis, dacă ai fi apucat să aterizezi. Dar, cum n-ai apucat decât să cazi cu avionul, nu-ţi mai pasă de guturai, de chedere, de organe, statale sau de prelevat, stai întins în zăpadă şi înveţi gramatică pe propria piele: a răci vs. a te răci.
Devii reflexiv.

Nimic

Ştiţi care e cea mai cumplit de complicată întrebare la care trebuie să răspund zilnic?
 „Ce faci?” 
Dacti mă salută cu „Ce faci?”
Nici n-o interesează răspunsul, dar şi-a făcut datoria, mi-a vorbit în timp ce arunca diverse chestii  în frigider, dacă n-am răspuns la timp sau suficient de tare ca să mă audă – noroc bun!
O vreme i-am răspuns – „Nimic.”
Pe urmă am tăcut.
Am constatat că n-avea nicio importanţă.
Arunca la fel, în frigider.
De-aia mă preocupă acum bestia asta de cuvânt: NIMIC.

Nu cumva  înseamnă ceva?

Băi, ca să ne relaxăm într-un mod demn…

Nu ştiu ce vrea calul de lemn.
Ştiu că azi a venit la Dacti un domn profesor universitar, bolnav de prostată, care se mai vindecase odată! Cu produsul ASEA. Căutaţi-l pe net. Te vindecă, în 95% din cazuri, concret. De orice boală. Spray-ul conţine o soluţie banală. Apă cu sare. Nu se dau concentaţii, dar te vindecă miraculos, din cap până jos.  Pe lună, foloseşti trei flacoane. În bani vechi – şase milioane. Le bei, te stropeşti, îl faci momeală la peşti… Cert este – că nu e nicio poveste. Orice boală-ai avea, bei şi aplici A-SE-A. Spray-ul arată ca un deodorant, dar niţel mai şarmant. Mai  isteţ. O problemă de preţ.

Căutaţi-l pe net. E acolo!… Important ca orice navetă cerească Apollo.

Băi, apă cu sare! Cine-l consumă , trăieşte. Cine nu, se topeşte.
E cea mai deşteaptă invenţie din ultima sută de ani. Aşa mărturisesc patru medici golani, care sunt, eventual, patru actori. Apă cu sare ASEA – sau mori.

Când dracu’, vreun oarecare Dorel, va inventa PICAMERRUL SACRU, ăla care-ţi face piciorul mai mic, te face dansator înnăscut din buric, te face deştept din tâmpit, te face DOREL din Brad Pitt?

 

Oameni buni, de anul nou înc-o urare: nu tot ce umblă pe net, te ţine-n picioare.

Ză dei after…

… care se traduce, în limba română, prin The day After şi, ca să ducem traducerea până la capăt – A Doua Zi de Crăciun.

A doua zi de Crăciun nu se întâmplă nimic.
Se termină ţigările.
Dacti se duce la chioşc. Chioşcul e un magazin cât o bucătărie (partea funcţională) de vilă, plasat sub o viloacă. Dacti zice viloacă tuturor caselor care, deşi au teren suficient, îşi plasează dormitoarele la etaj, ca să se vadă din depărtare ce bine o duc proprietarii lor.
Cumpără ţigări, pâine şi apă.
Vânzătoarea sacrificată în a doua zi de Crăciun poartă o hlamidă roşie, bordisită cu alb. E o femeie mică de statură, grasă, tunsă scurt după stass-ul românesc, care ieri a făcut pe gazda pentru cine ştie ce unchi idioţi şi nepoţi, dar astăzi e la muncă, vinde bere, vin, pâine, cafea, chestii de-astea care se termină când te aştepţi mai puţin.

Dacă n-ar fi pus-o patroana prăvăliei de sub viloacă să arate ca o paiaţă, ar fi arătat exact cum e: o femeie care n-are foarte multe zile libere de sărbători, fiindcă ia unşpe milioane de lei vechi pe lună, bani curaţi, cu contract de muncă, cu dări, taxe şi asigurări plătite,  dar astea sunt amănunte… În a doua zi de Crăciun o supără varicele, ar mai fi dormit un ceas azi-dimineaţă, aşa că-i dă ţigările lui Dacti de parcă le-ar scoate de la congelator, de parcă ar muta munţii din loc, pentru două pachete de ţigări, total  – dooş-şapte de lei. A! Mai e şi apa, şi pâinea… Treiştrei. Ca la doctor.

Dacti merge pe drum şi cântă: dum, dum…

Contra Atac

Băi, Dacti!
Tu crezi că,  dacă în 99% din cazuri, când sună telefonul e pentru tine, în 0,9% e greşeală şi în 0,01% mă caută pe mine,  ai dreptul să te uiţi la televizor pe ce canal vrei tu, ai dreptul să strâmbi din nas la 1000 de chestii care mie-mi plac şi să le pui eticheta  „kitsch”. Pe cale de consecinţă (asta am auzit-o la tv, la emisiunile pe care le vezi tu), ai dreptul să suferi câte atacuri de panică îţi pofteşte inimioara, fiindcă tu eşti artista familiei.

Ştii ceva? Io cred că te-ai uitat prea mult la Atacul de la Smârdan când erai mică şi era expus la Muzeul Militar, unde te ducea bunică-tu, fiindcă era aproape de casă, în Dealul Spirii. Mai cred că pe timpul atacului de panică faci rating bun, te bagă lumea în seamă, se agită pe lângă tine…

Ce voiam să-ţi zic, de fapt: că io şi cu încă vreo câteva persoane, alea importante pentru noi doi, te iubim şi, dacă îţi vezi, dracului, de treaba ta şi nu mai despici firul într-un multiplu de 4, atacurile astea o să devină istorie. Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz – pe-aici nu se trece.

Clar?