Mărţişor

Am scobit în vechiul blog al lui Dacti. Am descoperit că nu e chiar aşa de baborniţă precum se dă. Am găsit o poezie de sfârşit de săptămână din care se vede, clar, că şi ea a fost, cândva, îndrăgostită de un clovn de circ.

Pun versurile ei pe blogul meu, nu ca s-o fac de râs, ci ca MĂRŢIŞOR, pentru toate acele persoane care trebuie să găsească, la capătul şnurului, ceva:

Weekend cu Clovn

În mine locuieşte, neştiut,
un clovn fugit din trupele nomade.
Avea doar farduri, când l-am cunoscut
şi-un zâmbet vlăguit, dar cumesecade.

Ploua în noaptea-ceea, era joi
şi s-a ascuns cu trusa-i de culori
sub geamul străveziu  de-atâtea ploi,
privind în sus, cu ochii arzători.

L-am întrebat de rostul lui, de nume
şi mă pierdusem toată-n chipul viu
de clovn nebun, vagabondând  prin lume,
reclama unui zâmbet stacojiu.

Mi-a povestit cum deturnase nori
şi cum furase curcubeu şi stele,
să-şi facă alte haine şi-ncălţări,
s-ajungă-aici, în pragul minţii mele.

Tot ascultându-l, ploaia se oprise
şi parcă-n ochii lui, aşa de tineri,
sclipeau minciuni, teribilism si vise…
Şi-n mine parcă se făcuse vineri.

De-atunci, îl tot ascult şi-l tot ignor.
Îmi curge-acum fiinţa lui prin sânge,
o clipă zeu, o clipă muritor,
râzând afară, înăuntru plânge.

Din când în când, îşi dă puţin cu fard
şi-n ochii lui, incandescenţi şi chimici,
se-ntâmplă numai gânduri care ard
şi-n mine – numai sâmbete-duminici.

O viaţă de duminici

Într-o lume tristă, gri,

dacă doar noi doi am fi,

 

lunea s-ar vedea, deodată,

îmbrăcată-n ciocolată,

marţea ar sosi, uşoară,

îmbrăcată-n sorţişoară,

miercurea s-ar costuma

în sclipiri de acadea,

joi ar înflori în tei

joi, exact de ziua ei,

vinerea s-ar alinta

lângă sâmbăta bătrână

care-nchide-o săptămână,

peste cea de-a şaptea zi.

 

Dacă doar noi doi am fi,
într-o lume nesfâşită…

Andreotti, preaiubită!…

 

 

 

 

 

A răci vs. a te răci

Un avion care nu prea etanşeiza la chedere şi puteai să răceşti în el, că te trăgea curentul. N-ai fi simţit imediat, poate la câteva ore după aterizare, poate a doua zi, când te-ar fi usturat în gât şi ţi-ai fi zis: „Băi, avionul ăla e de vină, o lătură de avion, am răcit în el, de la chedere.”
Asta ţi-ai fi zis, dacă ai fi apucat să aterizezi. Dar, cum n-ai apucat decât să cazi cu avionul, nu-ţi mai pasă de guturai, de chedere, de organe, statale sau de prelevat, stai întins în zăpadă şi înveţi gramatică pe propria piele: a răci vs. a te răci.
Devii reflexiv.

Nimic

Ştiţi care e cea mai cumplit de complicată întrebare la care trebuie să răspund zilnic?
 „Ce faci?” 
Dacti mă salută cu „Ce faci?”
Nici n-o interesează răspunsul, dar şi-a făcut datoria, mi-a vorbit în timp ce arunca diverse chestii  în frigider, dacă n-am răspuns la timp sau suficient de tare ca să mă audă – noroc bun!
O vreme i-am răspuns – „Nimic.”
Pe urmă am tăcut.
Am constatat că n-avea nicio importanţă.
Arunca la fel, în frigider.
De-aia mă preocupă acum bestia asta de cuvânt: NIMIC.

Nu cumva  înseamnă ceva?

Băi, ca să ne relaxăm într-un mod demn…

Nu ştiu ce vrea calul de lemn.
Ştiu că azi a venit la Dacti un domn profesor universitar, bolnav de prostată, care se mai vindecase odată! Cu produsul ASEA. Căutaţi-l pe net. Te vindecă, în 95% din cazuri, concret. De orice boală. Spray-ul conţine o soluţie banală. Apă cu sare. Nu se dau concentaţii, dar te vindecă miraculos, din cap până jos.  Pe lună, foloseşti trei flacoane. În bani vechi – şase milioane. Le bei, te stropeşti, îl faci momeală la peşti… Cert este – că nu e nicio poveste. Orice boală-ai avea, bei şi aplici A-SE-A. Spray-ul arată ca un deodorant, dar niţel mai şarmant. Mai  isteţ. O problemă de preţ.

Căutaţi-l pe net. E acolo!… Important ca orice navetă cerească Apollo.

Băi, apă cu sare! Cine-l consumă , trăieşte. Cine nu, se topeşte.
E cea mai deşteaptă invenţie din ultima sută de ani. Aşa mărturisesc patru medici golani, care sunt, eventual, patru actori. Apă cu sare ASEA – sau mori.

Când dracu’, vreun oarecare Dorel, va inventa PICAMERRUL SACRU, ăla care-ţi face piciorul mai mic, te face dansator înnăscut din buric, te face deştept din tâmpit, te face DOREL din Brad Pitt?

 

Oameni buni, de anul nou înc-o urare: nu tot ce umblă pe net, te ţine-n picioare.

Ză dei after…

… care se traduce, în limba română, prin The day After şi, ca să ducem traducerea până la capăt – A Doua Zi de Crăciun.

A doua zi de Crăciun nu se întâmplă nimic.
Se termină ţigările.
Dacti se duce la chioşc. Chioşcul e un magazin cât o bucătărie (partea funcţională) de vilă, plasat sub o viloacă. Dacti zice viloacă tuturor caselor care, deşi au teren suficient, îşi plasează dormitoarele la etaj, ca să se vadă din depărtare ce bine o duc proprietarii lor.
Cumpără ţigări, pâine şi apă.
Vânzătoarea sacrificată în a doua zi de Crăciun poartă o hlamidă roşie, bordisită cu alb. E o femeie mică de statură, grasă, tunsă scurt după stass-ul românesc, care ieri a făcut pe gazda pentru cine ştie ce unchi idioţi şi nepoţi, dar astăzi e la muncă, vinde bere, vin, pâine, cafea, chestii de-astea care se termină când te aştepţi mai puţin.

Dacă n-ar fi pus-o patroana prăvăliei de sub viloacă să arate ca o paiaţă, ar fi arătat exact cum e: o femeie care n-are foarte multe zile libere de sărbători, fiindcă ia unşpe milioane de lei vechi pe lună, bani curaţi, cu contract de muncă, cu dări, taxe şi asigurări plătite,  dar astea sunt amănunte… În a doua zi de Crăciun o supără varicele, ar mai fi dormit un ceas azi-dimineaţă, aşa că-i dă ţigările lui Dacti de parcă le-ar scoate de la congelator, de parcă ar muta munţii din loc, pentru două pachete de ţigări, total  – dooş-şapte de lei. A! Mai e şi apa, şi pâinea… Treiştrei. Ca la doctor.

Dacti merge pe drum şi cântă: dum, dum…

Contra Atac

Băi, Dacti!
Tu crezi că,  dacă în 99% din cazuri, când sună telefonul e pentru tine, în 0,9% e greşeală şi în 0,01% mă caută pe mine,  ai dreptul să te uiţi la televizor pe ce canal vrei tu, ai dreptul să strâmbi din nas la 1000 de chestii care mie-mi plac şi să le pui eticheta  „kitsch”. Pe cale de consecinţă (asta am auzit-o la tv, la emisiunile pe care le vezi tu), ai dreptul să suferi câte atacuri de panică îţi pofteşte inimioara, fiindcă tu eşti artista familiei.

Ştii ceva? Io cred că te-ai uitat prea mult la Atacul de la Smârdan când erai mică şi era expus la Muzeul Militar, unde te ducea bunică-tu, fiindcă era aproape de casă, în Dealul Spirii. Mai cred că pe timpul atacului de panică faci rating bun, te bagă lumea în seamă, se agită pe lângă tine…

Ce voiam să-ţi zic, de fapt: că io şi cu încă vreo câteva persoane, alea importante pentru noi doi, te iubim şi, dacă îţi vezi, dracului, de treaba ta şi nu mai despici firul într-un multiplu de 4, atacurile astea o să devină istorie. Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz – pe-aici nu se trece.

Clar?

Bucata de carne

Azi, Dacti a intrat pe uşă, a lăsat jos sacul ăla etern pe care-l foloseşte ca geantă de voiaj – poşetă – sarsana pentru piaţă, a venit glonţ  la mine şi m-a pupat.
M-am simţit teribil de stânjenit fiindcă nu ştiam dacă trebuie să-i mulţumesc sau să-i zic:
– Lasă, Dacti, nu te omorî cu firea! Şi ce dacă te-a dat afară?! Am câţiva prieteni care-ţi vor găsi imediat un serviciu. Ştii că orice rău e spre bine. Tu cazi mereu în picioare, numai eu cad exclusiv în cap.
Pe urmă şi-a văzut de treburile ei, şi-a scos paltonul, l-a aruncat pe pat (ceea ce e de bine, mi-am zis eu – şomerii îşi pun hainele cu grijă pe umeraş, ca să le păstreze cât mai mult timp în stare bună, că nu se ştie când îşi mai pot permite altele noi) şi s-a vârât cu nasul, ochelarii şi labele din faţă în calculator.
Mi-am făcut nişte socoteli cu regula de trei simplă, căreia un idiot i-a zis „simplă”, dar e complicată, dacă n-ai la dispoziţie hârtie şi creion şi-am aflat ce zi e azi, folosind enunţul: dacă 24 noiembrie (ziua când a avut Dacti lansare de carte şi m-a uitat acasă) a fost  într-o duminică, acum două săptămâni, iar azi e luni, în cât suntem astăzi?
În 9 decembrie.
Pe urmă am făcut proba uitându-mă pe-un calendar atârnat în perete şi s-a dovedit că efectuasem un raţionament corect.

9 Decembrie. Nu e ziua mea, nu e ziua ei, nu e zi de salariu,  nu e ziua în care a descoperit că singura boală care nu te ucide e „atacul de panică”, deşi se manifestă ca şi când…
Atunci de ce să mă fi pupat Dacti? Nu cumva are de gând să se sinucidă?
Nu, nu!… Să nu ziceţi; „Ţî, ţî, ţî!… Ce prostii îţi trec, măi, Nono, prin cap!”, fiindcă a mai încercat odată, când a zugrăvit singură tavanul din sufragerie. L-a terminat la capătul unei nopţi de pomină şi a declarat: „Asta e sinucidere curată!” …

Trei sferturi îngropată în  monitor, Dacti e, practic, absentă de-acasă.Aşa că mi-am aruncat un ochi în sacul ei de toată ziua, am extras cartea de căpătâi, cinstitul NOCEBO, şi am deschis la pagina unde era semnul de carte.
Pagina 61, titlu: LIMBA LUI ADAM.
Am citit capitolaşul cu pricina, pe care vi-l rezum, pe înţelesul meu: în secolul al XII-lea, un anume Frederick al II-lea s-a gândit să facă un experiment empiric, ca să afle care era limba vorbită în Rai, de primii oameni, Adam şi Eva. Mai ştiinţific spus, bebeluşi lipsiţi de orice model lingvistic, în ce idiom ar fi ales să se înţeleagă între ei, în mod spontan? Împăratul a prelevat 6 copilaşi abia născuţi din familiile unor simpli supuşi, care n-aveau dreptul să pună întrebări şi i-a adus la palat, asigurându-le doici pentru hrănire şi igienă cărora le-a interzis, cu desăvârşire, să le vorbească micuţilor.

Finalul trist al experimentului a fost că toţi cei şase bebeluşi au murit ănainte de-a vorbi.
Suspiciunea autorului e că doicile, mai catolice decât papa, nu doar că şi-au ţinut buzele cusute în timp ce-i alăptau, spălau, schimbau, dar au  renunţat la orice fel de mângâiere, cocoleală – cântec de leagăn şi  şi-au interzis orice gest de afecţiune, spre a nu-şi dezamăgi suveranul Frederick, sperând la o bonificaţie pentru serviciu exemplar.

Concluzia autorului, psihiatrul Patrick Lemoine, e că „asepsia relaţională este o otravă mortală pentru copilul mic”.
Capitolul se încheie cu următoarele „words”:
Ca să nu murim, avem nevoie de dragostea vehiculată prin intermediul comunicării, fie verbale, fie nonverbale.”

Am închis cartea şi-am pitit-o la locul ei, în desaga zilnică a lui Dacti.

Între timp s-a întuncat în aşa hal afară, că poate fi ora cinei, miezul nopţii, cântatul cocoşilor. Problema e doctorul ăsta, care a scris cartea s-a rezumat la ce avem nevoie, ca să nu murim. Da’ nu suflă o vorbuliţă despre ce avem nevoie ca să trăim şi, eventual, să trăim fericiţi.
Că uite, eu, de vreo cinşpe minute,de când am aflat că Dacti m-a pupat degeaba, trăiesc fericit. Chiar dacă ştiu că nu va dura o veşnicie, că mâine-mi iau castane că am zis pe blog chestia asta…

O să-i pun un cântec care-i place. Poate scap de castane…

Cuvinte

Pentru toţi cei care ţin un blog…
Sigur, cuvintele vin de la sine. Dacă ai un blog-poveste, trebuie să povesteşti mai departe. Cuvintele n-au nicio importanţă. Să nu lipsească predicatele. Asta-i tot ce pretinde un blog de povestitor. Să se întâmple, din când în când, câte ceva.
Dacă ai un blog – loc de dat cu capul, nu contează povestea, contează scrisul spontan. Imagini, emoţii.
Dacă ai un blog, pur şi simplu, intitulat memorialuinuştiucui, blogul unui urs care a scris o carte de urs, atunci trebuie să înveţi să taci asupra tuturor problemelor neusruleşti.

Numai că eu mă simt îngrădit de un asemenea principiu.