Azi, în mintea mea de câlţi,
am vorbit numai cu tine
şi-am simţit că mă asculţi…
Sunt un urs de jucărie.
Ştiu că-s zeci de mii ca mine.
Urşi se fabrică-n prostie!
Nu-s capabil de-un discurs.
Sunt timid şi mi-e ruşine
să-ţi scriu – „te iubesc!”, ca urs.
Dar, în singurul jurnal
care mi s-a publicat
sunt eroul principal.
De-aia vreau să-mi spui deschis:
tot ce ni s-a întâmplat
e aievea sau e vis?
(răspuns pentru bunul şi dragul meu prieten Baghi)
… că blogul e, faţă de de feisbuc, ce e o maşină de scris faţă de calculator. Şi eu încă nu sunt sigur că-i aşa. De-aia am şters…
Şi, dacă tot am ajuns la punctul ăsta, aş vrea să ştiu şi eu ce e feisbucul, în afară de faptul că te poţi împrieteni, în orb, cu cineva cu care ai între doi şi patruzeci de prieteni comuni. Şi poţi zice „îmi place!”. Fiindcă, pentru viceversa, nu ai alte opţiuni decât să te ţii departe de tastatură.
Feisbucul îţi permite să crezi că nu eşti singur la cafeaua de dimineaţă. Fiindcă unii dintre prietenii prietenilor tăi dau laic pe o poză luată de pe net, cu o ceaşcă din porţelan Rosenthal, umplută cu infuzie de Lavazza d’oro, pe lângă care doarme o pisică de rasă, o poşetă Vuitton sau un trandafir olandez, de cea mai bună spiţă, care a penetrat piaţa de flori pe când nici musca nu ateriza la Otopeni, necontrolată.
Aşa că, dacă sunt pe cale să înţeleg ce e feisbucul la matineu – să nu fiu singur la cafea! – aş vrea să aflu ce reprezintă el pe la prânzişor. Şi, mai apoi, pe la cină. Când ziua s-a sfârşit şi faci bilanţul: am o mie de prieteni care mă lăicuiesc, şi eu încă iau ANXIAR, doo comprimate pe zi şi un somnifer adevărat. seara, la culcare.
De câteva zile, se întâmplă un fenomen ciudat: ninge galben.
Nu când plouă! Când plouă, se opreşte.
E ceva legat de teii ăştia, ai noştri. Când zic „ai noştri”, încalc puţin legea, fac un abuz, fiindcă nu sunt doar ai mei şi-ai lui Dacti, sunt ai întregii asociaţii de locatari din condominiu.
Sunt ca automatul de lumină al scării pentru care plătim toţi, în mod egal, indiferent dacă unii se fâţâie pe palier de o mie de ori pe zi şi alţii n-au mai ieşit din casă de cinci ani.
Cu teii e puţin diferit. Noaptea, când întregul bloc doarme cu ferestrele deschise, parfumul lor intră în toate apartamentele, ca un curent electric blajin şi continuu, în mod egal.
Dar pentru ei nu plătim.
Nici nu ştiu dacă asta e o nedreptate sau o favoare.
Am căutat, în van, pe blogul Nataşei, cea mai bună poză a ei. Nu mă întrebaţi de ce, că vă răspund înainte: mi-e dor de Jeanette.
Am ales, până la urmă, o poză la-ntâmplare:
Nataşa are ochi de „căntiesă rusă„, daţi cu dermatograful lui Nefertiti. Acceptă să fie pozată cu „fainaţă ceauşistă” pe fundal.
Ochii Nataşei, dacă ar fi suprapuşi peste imagini cumplite – cele două războaie mondiale, cutremurul din ’77 la români sau Fukushima nuclear disaster -, ar păstra aceeaşi expresie de misterioasă aşteptare, calmă. Pe principiul : „Băi, o mai fi şi altceva de urmărit pe lume, cu excepţia unui şoricel precar, cu excepţia Antenei 3?…”
Am scris rândurile astea fiindcă nu pricep de ce i-a tăiat Vania dreptul de antenă Nataşei. Era o pisică perfectă pentru noi, ceilalţi!
Mai lucidă şi mai cultă ca Jeanette, fără ipocriziile şi telenovelismele lui Amélie, Nataşa era un lider cu oase de fier în haină de blană naturală.
Şi avea umor!…
O felină cu umor face cât un întreg spot publicitar la pâinea Savoria.
Uneori, când nu pot dormi, o visez pe Nataşa zgâriind model de hârtie milimetrică pe faţa unui Mencinicopski adormit, cu somn indus artificial prin îngurgitara unei supradoze de produse panificate Savoria.
Habar n-am dacă Nataşa mai trăieşte!
Totuşi, cred că de-aia s-a inventat netul pe lume, ca să putem trece Nataşele în Eternitate. Şi să muncim pentru ele.
Ultimulcomentariu, la care nici n-am răspuns, mă duce cu gândul la acel cântecel nevinovat care începe cu: Ţăranul e pe câmp, ţăranul e pe câmp, ura! – drăguţa mea, ţăranul e pe câmp…”
Şi, în această minunată amiază de primăvară autentică, mă sâcâie o întrebare, conform regulii de trei simplă: dacă ţăranul e pe câmp, intelectualul unde e? La bibliotecă? Învaţă că nu se zice „flebeţe”, „scluptură”, „iventar”, „indentitate”… şi abia pe urmă îşi schimbă şosetele albe/gri/crem, asortate cu starea de spirit, la pantofii lui negri?
Iară mă lasă
fără cuvinte
singur acasă
şi sunt cuminte.
Nu cred că aveam chef să scriu versuri.
Mai degrabă aş fi stat de vorbă cu prietenul meu, l-aş fi întrebat cum e acolo, dacă e chiar atât de bine pe cât se zice, dacă are rost să mă oftic fiindcă eu, neavând inimă – în sens medical, n-am cum să mor, n-are ce să mi se oprească şi trebuie s-o aştept pe Dacti să vină de la cumpărături, oricât ar întârzia.
Dar am vizitat iar blogul cu haiku-uri şi am găsit unul care-mi place peste măsură. Pentru că e plin de mister.
Cică o poză face cât o mie de cuvinte. Sper să fie lămuritoare pentru Theo şi pentru domnu’ Rădescu.
Mie, personal, nu-mi place de el. Că are tricoul cam murdar şi cam vechi şi parcă nici părul nu-i stă ca lumea! Am şi-ntrebat-o aseară pe Dacti:
– Auzi? Ăsta nu e ăla care a jefuit un cazinou?
– Ba da, zice Dacti, da’ nu era decât un amărât de cazinou de doi bani.
– Cum, amărât? Păi nu era la Las Vegas?
– Hai, că eşti varză! Ăla era cu Clooney şi cu Brad Pitt.
– A-ha! zic şi mă trântesc lângă ea, pe un colţ de pernă, să văd eu, cu ochii mei, ce mârşăvii mai pune omu’ la cale.
Filmul a fost o mare ţeapă. Dacti a adormit cu mult înainte de-a opri ăsta un tren cu o agrafă de birou, deşi era complet buimac şi nu-şi amintea mai nimic despre el şi nici măcar nu era destul de periculos. Ei îi plac numai golani d-ăştia certaţi cu legea, după care aleargă poliţia cu limba scoasă să-i prindă, dar nu reuşeşte, aşa că o ţin tot într-o spargere şi-o crimă, film după film.
Iar am desenat ce-am văzut într-un vis recent. Dacti zice că m-am froidit la cap de tot.
Nono 