Praf

Poate vă-ntrebați ce mai fac.
Nimic!
Mă prăfuiesc.
A nu se confunda cu sunt praf de oboseală.
Fiindcă nu sunt obosit, sunt doar uimit. De cum merg treburile pe lumea asta.
Merg prost.

Nu știu dacă ăsta e un poem. Ar putea fi, dacă mai lucram nițel la text, dacă mai vâram o metaforă șocantă printre rânduri, dacă-mi lăsam dreptul la speranță neprihănit.
Ei, abia ăsta ar putea fi un început de poem: dreptul la speranță, neprihănit. Sau nepricăjit. Dracu’ să-l ia de titlu de poem!
Dacti n-a mai râs de pe vremea când au înflorit magnoliile.

Sau de la Crăciun?!

Anunțuri

Nişte ţărani. Trei.

Corneliu Drăgan Târgovişte - acuarelăI-au găsit. Primul arăta aşa. Plus aura de Înger Salvator pe care o văd numai Salvaţii, cu ochii minţilor lor.
Pe urmă, au venit la televizor. Nişte ţărani. Trei.
Platou, lumini, machiaj, întrebări. Răspunsuri deja studiate, mai întreabă-i odată, din nou. Intră publicitate.

Fă-le diplomă de erou! Fă-le program, du-i la morminte, pune-i să repete cum a fost, până înţelege şi ultimul prost. Ţăranii vorbesc şi asudă. Mai dă-le cu pudră!

Scoate untul din ei, bucură-te că au acceptat să vină, nu unul, ci trei.

A răci vs. a te răci

Un avion care nu prea etanşeiza la chedere şi puteai să răceşti în el, că te trăgea curentul. N-ai fi simţit imediat, poate la câteva ore după aterizare, poate a doua zi, când te-ar fi usturat în gât şi ţi-ai fi zis: „Băi, avionul ăla e de vină, o lătură de avion, am răcit în el, de la chedere.”
Asta ţi-ai fi zis, dacă ai fi apucat să aterizezi. Dar, cum n-ai apucat decât să cazi cu avionul, nu-ţi mai pasă de guturai, de chedere, de organe, statale sau de prelevat, stai întins în zăpadă şi înveţi gramatică pe propria piele: a răci vs. a te răci.
Devii reflexiv.

Omului care nu a mai apucat să vadă zăpada

„E atât de linişte,/ Încât aud păsările zilei de ieri/ Lovind în ferestre cu sângele meu.// […] E o pace a nisipului şi a frigului,/ E o renunţare la orice însuşire.// Dacă închid ochii, aud cum nimeni/ Nu se gândeşte la mine.”

Ba da, se gândesc toţi. Şi dacă azi nu le auzi gândurile, e pentru că dincolo e dată muzica la maximum şi toţi îngerii te citesc, foşnind asurzitor paginile cărţilor tale. Şi se bucură, fir-ar să fie!…


M-am întors!

Fireşte, aşa era politicos, să vă anunţ mai întâi că plec. Dar n-a depins de mine. A depins de Dacti.
Dacă era să fiu politicos, aş fi intitulat postul ăsta „La Joseni”. Dar tocmai am promis că nu fac politică. Atunci, să-i fi zis, „La Suseni?” Există Suseni? Nu cădeam de mincinos?
Adevărul e că am umblat mai mult pe sub pământ. Am vizitat peşteră cu peşteră, ca şi cum aş fi fost Jules Verne, pregătindu-se să scrie volumul doi la „Călătorie spre centrul pământului „.
Dacă e să mă-ntrebaţi pe mine, nu mi-a plăcut. Dacă o-ntrebaţi pe Dacti, mai tremură şi-acum de frig şi de emoţie.
Nu mi-a plăcut că,  la peştera mea, a înghesuit ghidul trei autocare plus vizitatori independenţi, practic, o sută şi ceva de persoane, aşa că, atunci când el zicea că nu ştiu ce aglomerări de calciu formează un grup statuar intitulat…, jumătate din turişti îşi trăgea fermoarul canadienelor, că la intrarea  în peşteri e frig, nu glumă, iar cealaltă jumătate deja se dezbrăca, la ieşire, că afară era cald ca la Bucureşti.
Nu mi-a plăcut că, în jurul peşterilor se vând tot felul de porcării chicioase, exact ca la ieşirea din Curtea de Argeş şi ca la Sinaia. Adică nişte urşi de lut, şaşii, care fac umbră unor scrumiere sau unor sfeşnice de lumânări, care arată tot ca nişte scrumiere, dar mai stilizate.
Nu mi-a plăcut că, de 20 de lei, ţi se spun nişte prostii , cum că, dacă nu te mişti mai repede, se stinge lumina.
De-aia vă dau o poză de la peştera-gheţar, unde ghidul e şi ghid, vinde şi bilete, şi e şi extraplictisit de  toată porcăria asta, în care o celulă foto trebuie să numere total intraţi ,ca să-i pupe cu total ieşiţi.

De parcă  ar dori cineva, la zero grade, să viziteze o punte circulară de lemn, pentru a doua oară.Scărişoara