Fireşte, aşa era politicos, să vă anunţ mai întâi că plec. Dar n-a depins de mine. A depins de Dacti.
Dacă era să fiu politicos, aş fi intitulat postul ăsta „La Joseni”. Dar tocmai am promis că nu fac politică. Atunci, să-i fi zis, „La Suseni?” Există Suseni? Nu cădeam de mincinos?
Adevărul e că am umblat mai mult pe sub pământ. Am vizitat peşteră cu peşteră, ca şi cum aş fi fost Jules Verne, pregătindu-se să scrie volumul doi la „Călătorie spre centrul pământului „.
Dacă e să mă-ntrebaţi pe mine, nu mi-a plăcut. Dacă o-ntrebaţi pe Dacti, mai tremură şi-acum de frig şi de emoţie.
Nu mi-a plăcut că, la peştera mea, a înghesuit ghidul trei autocare plus vizitatori independenţi, practic, o sută şi ceva de persoane, aşa că, atunci când el zicea că nu ştiu ce aglomerări de calciu formează un grup statuar intitulat…, jumătate din turişti îşi trăgea fermoarul canadienelor, că la intrarea în peşteri e frig, nu glumă, iar cealaltă jumătate deja se dezbrăca, la ieşire, că afară era cald ca la Bucureşti.
Nu mi-a plăcut că, în jurul peşterilor se vând tot felul de porcării chicioase, exact ca la ieşirea din Curtea de Argeş şi ca la Sinaia. Adică nişte urşi de lut, şaşii, care fac umbră unor scrumiere sau unor sfeşnice de lumânări, care arată tot ca nişte scrumiere, dar mai stilizate.
Nu mi-a plăcut că, de 20 de lei, ţi se spun nişte prostii , cum că, dacă nu te mişti mai repede, se stinge lumina.
De-aia vă dau o poză de la peştera-gheţar, unde ghidul e şi ghid, vinde şi bilete, şi e şi extraplictisit de toată porcăria asta, în care o celulă foto trebuie să numere total intraţi ,ca să-i pupe cu total ieşiţi.
De parcă ar dori cineva, la zero grade, să viziteze o punte circulară de lemn, pentru a doua oară.
„E atât de linişte,/ Încât aud păsările zilei de ieri/ Lovind în ferestre cu sângele meu.// […] E o pace a nisipului şi a frigului,/ E o renunţare la orice însuşire.// Dacă închid ochii, aud cum nimeni/ Nu se gândeşte la mine.”
Nono 