Insomnie

Mi-am petrecut seara cocoţat pe pervazul ferestrei. Până pe la miezul nopţii, blocul  de vizavi atăta ca un careu de cuvinte înrucişate din ăla greu, cu foarte puţine pătrăţele negre.
O jumătate de oră mai târziu, pătrăţelele negre s-au înmulţit. Au rămas aprinse numai cuvintele scurte, de două-trei litere, gen: TU, NOI… Pe urmă s-au stins şi alea şi blocul de vizavi a devenit un bloc fără cuvinte, în care toată lumea doarme fiindcă e noapte şi mâine se duce la serviciu.
Pe la două, a trecut Dacti să bea apă şi să mă-ntrebe ce fac. I-am zis că BINE. În patru litere. Minciunile simple te scutesc de explicaţii ulterioare, de detalii. M-a mângâiat pe cap. A fost drăguţ din partea ei! S-a dus înapoi la culcare şi s-a întors pe  la trei. A mai băut nişte apă, în silă, era clar că nu-i era sete, dar îşi făcea de lucru prin bucătărie, să mă observe.
Luna era aproape rotundă, arăta ca un far de maşină pe fază lungă, atunci când becul celuilalt far e ars. Ne-am uitat împreună la ea câteva secunde şi Dacti a zis că arată ca un far de motocicletă. Până la urmă, luna a intrat în nori şi a început să semene cu o lună intrată în nori, nici urmă de maşini şi motociclete pe cer!…
Dacti a zis:
–  Dacă ţi-aş fi spus că Andreotti e mult mai înaltă ca tine, cu cel puţin un metru şi ceva, ai fi crezut că sunt o încuiată…
–  …geloasă!
– DA!
Amândoi am zis „da” în acelaşi timp.

Luna ieşise din nori şi gonea, ca un Harley adevărat, pe câmpiile negre ale cerului de cartier. Dacti a mai adăugat:
–  N-o scoate din blogroll, fiindcă un prieten BUN face mai mult decât o PREA-FRUMOASĂ. Dacă în zori,  primul nor rozaliu are formă de broască ţestoasă, atunci înseamnă că eu am dreptate.
La şase şi ceva a apărut broasca ţestoasă pe cer.

Şi. totuşi, eu încă mai sper…

Publicitate

AZI

Azi, în mintea mea de câlţi,

am vorbit numai cu tine

şi-am simţit că mă asculţi…

 

Sunt un urs de jucărie.

Ştiu că-s zeci de mii ca mine.

Urşi se fabrică-n prostie!

 

Nu-s capabil de-un discurs.

Sunt timid şi mi-e ruşine

să-ţi scriu – „te iubesc!”, ca urs.

 

Dar, în singurul jurnal

care mi s-a publicat

sunt eroul principal.

 

De-aia vreau să-mi spui deschis:

tot ce ni s-a întâmplat  

e aievea sau e vis?

 

Scrisoare pentru Andreotti (1)

O viaţă de duminici

Într-o lume tristă, gri,

dacă doar noi doi am fi,

 

lunea s-ar vedea, deodată,

îmbrăcată-n ciocolată,

marţea ar sosi, uşoară,

îmbrăcată-n sorţişoară,

miercurea s-ar costuma

în sclipiri de acadea,

joi ar înflori în tei

joi, exact de ziua ei,

vinerea s-ar alinta

lângă sâmbăta bătrână

care-nchide-o săptămână,

peste cea de-a şaptea zi.

 

Dacă doar noi doi am fi,
într-o lume nesfâşită…

Andreotti, preaiubită!…

 

 

 

 

 

Frumoasei Andreotti

Prietena mea, frumoasa Andreotti, a desenat un copac. M-am holbat la el vreo săptămână. I-am zis lui Dacti:
– Învaţă-mă şi pe mine să desenez un copac, să i-l dăruiesc lui Andreotti!
– Dacă Andreotti e tipa aia „cu capul în nori”, pe al cărei blog zaci ori de câte ori ai impresia că nu te vede nimeni, dacă e fătuca aia pentru care  scrii poezii, atunci ia d-acilea un sfat amical, în doi timpi şi trei mişcări.
Femeile se bucură atunci când primesc:

Dacă ai de gând să-i dăruieşti copaci, ia-ţi gândul de la ea!
Asta mi-a zis Dacti.
Dar azi-dimineaţă mi-am făcut rost, pe cont propriu, de un buchet de copaci pe care să i-l dăruiesc.
Frumoasei Andreotti.

Nişte ţărani. Trei.

I-au găsit. Primul arăta aşa. Plus aura de Înger Salvator pe care o văd numai Salvaţii, cu ochii minţilor lor.
Pe urmă, au venit la televizor. Nişte ţărani. Trei.
Platou, lumini, machiaj, întrebări. Răspunsuri deja studiate, mai întreabă-i odată, din nou. Intră publicitate.

Fă-le diplomă de erou! Fă-le program, du-i la morminte, pune-i să repete cum a fost, până înţelege şi ultimul prost. Ţăranii vorbesc şi asudă. Mai dă-le cu pudră!

Scoate untul din ei, bucură-te că au acceptat să vină, nu unul, ci trei.

A răci vs. a te răci

Un avion care nu prea etanşeiza la chedere şi puteai să răceşti în el, că te trăgea curentul. N-ai fi simţit imediat, poate la câteva ore după aterizare, poate a doua zi, când te-ar fi usturat în gât şi ţi-ai fi zis: „Băi, avionul ăla e de vină, o lătură de avion, am răcit în el, de la chedere.”
Asta ţi-ai fi zis, dacă ai fi apucat să aterizezi. Dar, cum n-ai apucat decât să cazi cu avionul, nu-ţi mai pasă de guturai, de chedere, de organe, statale sau de prelevat, stai întins în zăpadă şi înveţi gramatică pe propria piele: a răci vs. a te răci.
Devii reflexiv.

Mama lu’ Romeo vs. Mama lui Ştefan cel Mare

Şi sfânt. Acuma, de la o vreme, îi zice Şi Sfânt.
Să le luăm pe mame, la rând…
Mama lu’ Romeo, simpatică, e o doamnă heptagenară, care a rămas o vreme în Marea Americă şi a cântat pentru românii de-afară, la local, acompaniată de un tip cu chitară, a câştigat nişte bani, suficient cât să-şi remobileze casa la întoarcere-acasă, cât să-l ia pe Romeo, de rasă, siameză, cât să-l îngrijească regal, cât să plătească princiar la spital pentru o mână de-a ei  fracturată, tot atât cât plătea să-i facă motanului freză.
Mama lui Romeo răceşte mereu, la fel,  iarnă, primăvară şi toamnă… Mama lui Romeo bagă mâna în portofel şi plăteşte. Regeşte. De tuse, de junghi, de rărunchi. Plăteşte regeşte.

Mama lui Ştefan cel Mare  i-a descuiat Domnitorului uşa. Când era el rănit şi învins şi defect. Imperfect.

Care din mamele astea e  Doamnă?

Am scris acest text, pe ascuns,  sub formă de joc, pentru prietenul  meu care Vrea Ultimul Loc. Drept răspuns.

Învăţătoarea

Pe-a mea n-o chema Blându, n-avea un nume aşa frumos, o chema Pieptan, zice Dacti şi râde, cu râsul ăla al ei fără sunet, care te bagă în sperieţi. Nu e tocmai un râs, e un zâmbet ca o strâmbătură, e începutul unei poveşti pe care trebuie s-o asculţi până la capăt, dacă nu vrei să iasă cu scandal.
Dacti, aşa bătrână cum e, a avut şi ea o învăţătoare, născută în Roşiorii de Vede. Prin nu ştiu ce minune, Victoria Pieptan, născută într-o localitate cu nume cel puţin ciudat, dacă nu cumva greşit gramatical, ajunsese învăţătoare pe strada Lemnea, în Bucureşti, la Liceul de Muzică.

Dacti bate ţigara de marginea scrumierei, până ce vârful de cenuşă devine rezonabil de scurt.
Era o proastă fără margini, zice Dacti. Spunea „acorea”, când vorbea de acuarelă şi le ordona  părinţilor, la şedinţa cu părinţii: „Daţi copiilor să citească julisvern !”
Părinţii îi urmau sfaturile, cumpărau cutii de acuarelă cu şaisprezece culori şi toate romanele lui Jules Verne, fiindcă n-aveau  de ales. Fireşte că, de opt martie, Ziua Femeii, îi cumpărau  bomboane, buchete de flori şi, unii, mai avuţi, adăugau un şirag de perle din plastic, un gablonţ de efect.
În clasa a patra, Învăţătoarea lui Dacti l-a adus alături de ea, la catedră, pe Marin Sorescu. Ăsta le-a citit copiilor Unde fugim de-acasă, cartea lui.

Dacti se numără printre acei puţini vieţuitori care l-au ascultat pe Sorescu, citindu-şi  cu voce tare propriul text.

Dacti a terminat de râs, de povestit, de strâmbat şi zice:

Vai, ce nasol! Cum e viaţa de azi, sulemenită. Ca să treci de şcoala primară, dai mită. Eminescu-i o umbră. Arghezi  –  o „Zdreanţă”. Sorescu – un gol.  Dacă vrei să-ţi educi copilul normal, ajungi în Instanţă.

 

 

 

Nimic

Ştiţi care e cea mai cumplit de complicată întrebare la care trebuie să răspund zilnic?
 „Ce faci?” 
Dacti mă salută cu „Ce faci?”
Nici n-o interesează răspunsul, dar şi-a făcut datoria, mi-a vorbit în timp ce arunca diverse chestii  în frigider, dacă n-am răspuns la timp sau suficient de tare ca să mă audă – noroc bun!
O vreme i-am răspuns – „Nimic.”
Pe urmă am tăcut.
Am constatat că n-avea nicio importanţă.
Arunca la fel, în frigider.
De-aia mă preocupă acum bestia asta de cuvânt: NIMIC.

Nu cumva  înseamnă ceva?