Telefon

Cu ochii cârpiţi de somn, Dacti îmi aruncă telefonul:- E pentru tine! Ştii cât e ceasu’?
Ştiu. E patru dimineaţa. Nu-ntreb cine e, fiindcă îmi închipui. La el e abia şase după-amiaza, ieri.
O aştept să trântească uşa, abia după aia zic „Alo!”
– Amice!…
Vocea lui Phil sună destul de înfundat. Răspund ca prostul:
– Da, eu…
– Suntem în găleată, zice.
Mă uit în jur: eu sunt pe canapea. Mă înglodeşte ceva în spate, poate să fie cureaua de la blugii lui Dacti, o caută de vreo săptămână, dar în rest mi-e bine. Nici urmă de găleată.
– Sunt numai urechi, zic şi eu, cât pot de îngrijorat.
– Doctoru’ zice că tipu’ s-a înecat în ocean, acum trei zile.
– Ce Ocean?
– Pacific, găgăuţă.
Scot un „OH!”, de parcă mai contează oceanul.
– Aştept păreri, zice Phil, şi aud ceva ca un clinchet.
– Nimeni nu se poate îneca de două ori, Phil.
– Aşa zice şi Chioru. Că, dacă s-a înecat în ocean, care nu comunică sub nicio formă cu lacul de acumulare, cum a ajuns cadavrul în lac? Să presupunem că cineva l-a înecat în ocean şi l-a mutat mai aproape de casă, în lac. Ştiu! O să zici că nevastă-sa. Ei, bine, nu! Doctoru’ zice că e mierlit de doo zile, în ocean, ori porumbiţa era la mă-sa acum doo zile, care are o căsuţă la vreo juma de oră de mers pe jos, de lac…  Băi, mă urmăreşti?
– Da, da, zic. Cine e Chioru?
– Unu, Colombo. Locotenent la omucideri. Nu-l ştii tu!…
Ei, cum să nu-l ştiu?! …
– Phil, zic,  lasă-mă să înţeleg scenariul: acum două zile, când soţia era în vizită la mama ei, lângă lac, cineva l-a îmbăiat cu forţa pe individ în Pacific, până n-a mai mişcat. După aia l-a încărcat în maşină şi l-a deversat în lac.
– Întocmai, zice Phil şi clincăne iar cuburile de gheaţă în paharul de whisky.
– Noi avem o vorbă, zic, dacă nu se duce Mohamed la munte, vine muntele la el. Doar n-o să ne împiedicăm de-un ocean!

Se aude o tuse cumplită pe fundal, după care nu se mai aude nimic. Încerc să sun înapoi, dar firma de telefonie îmi zice că abonatul nu poate fi contactat.

Dacti crapă uşa dormitorului şi mă întreabă:- Cine era?
– Marlowe, zic, profesional. În definitiv, Dacti nu trebuie să ştie că noi trei ne-am deschis o afacere…

De ce am fost aşa tăcut

NONO citind

Pentru că am dat în darul cititului. N-am ras chiar toată grămada de cărţi pe care o vedeţi în jurul meu. Ăsta e doar marketing. Observaţi că toate volumele publicate de editura „mea” sunt cu cotoarele la vedere, în vreme ce altele, publicate în alte edituri, sunt ascunse. Da, mi se pare firesc să fac reclamă editurii cu care am colaborat.

Acum citesc un thriller. Nu e de la ei. Pe copertă zice aşa: „Masculin, sexy, plin de acţiune…”  Mă furnica în tălpi de nerăbdare şi m-am apucat de el, încă de miercuri.

E vorba despre patru femei extraordinar de frumoase. Nu, nu extraordinar, ci incredibil. Absolut extraordinar şi incredibil de frumoase. Trei sunt moarte deja, una e vie. Via e şerif şi anchetează cazul. Cazurile, adică. Cea vie nu lucrează singură. Îi cade pe cap un tip absolut periculos, care e maior sub acoperire în poliţia militară. Acoperirea lui ţine cinci minute. Fiindcă amândoi au fost înainte de povestea asta puşcaşi marini şi cu puşcaşii marini nu te joci. Cel puţin aşa am înţeles eu din filme. Am ajuns acolo unde apare o a cincea femeie frumoasă, doar  sergent, care intră în scenă puţin, cât să subtilizeze dosarul cu pozele celor trei victime şi să i le arate maiorului, fiindcă asta, şerifa, nu voia să i le arate. Poate de geloasă, nu ştiu. Şi acum mă aflu acolo unde el dă un cap în figură unor neispăviţi care îl supăraseră.

Faza e tare de tot! Primul tip care îşi ia capul în gură, zbang! – se prăbuşeşte secerat, fiindcă a fost luat prin surprindere. Credea c-o să încaseze un pumn, ceva. Al doilea, tot la fel, trăgea nădejde că, dacă tot îşi aşteaptă rândul la altoit, măcar în el o să se dea cu pumnul. Aş!  Maiorul repetă figura  şi cade şi  celălalt grămadă, la doi metri de primul… Vă daţi sama?