Băi, ca să ne relaxăm într-un mod demn…

Nu ştiu ce vrea calul de lemn.
Ştiu că azi a venit la Dacti un domn profesor universitar, bolnav de prostată, care se mai vindecase odată! Cu produsul ASEA. Căutaţi-l pe net. Te vindecă, în 95% din cazuri, concret. De orice boală. Spray-ul conţine o soluţie banală. Apă cu sare. Nu se dau concentaţii, dar te vindecă miraculos, din cap până jos.  Pe lună, foloseşti trei flacoane. În bani vechi – şase milioane. Le bei, te stropeşti, îl faci momeală la peşti… Cert este – că nu e nicio poveste. Orice boală-ai avea, bei şi aplici A-SE-A. Spray-ul arată ca un deodorant, dar niţel mai şarmant. Mai  isteţ. O problemă de preţ.

Căutaţi-l pe net. E acolo!… Important ca orice navetă cerească Apollo.

Băi, apă cu sare! Cine-l consumă , trăieşte. Cine nu, se topeşte.
E cea mai deşteaptă invenţie din ultima sută de ani. Aşa mărturisesc patru medici golani, care sunt, eventual, patru actori. Apă cu sare ASEA – sau mori.

Când dracu’, vreun oarecare Dorel, va inventa PICAMERRUL SACRU, ăla care-ţi face piciorul mai mic, te face dansator înnăscut din buric, te face deştept din tâmpit, te face DOREL din Brad Pitt?

 

Oameni buni, de anul nou înc-o urare: nu tot ce umblă pe net, te ţine-n picioare.

Publicitate

„Şi apa sclipea ca un colţ de mistreţ”

Dacti o întrebă pe vâzătoare:
– Aveţi vreun suc mic, neacidulat, la rece?
– Ţî!
Aia îşi permite să-i zică „ţî” lui Dacti. Sunt destul de apropiate. Ca vârstă şi aşa, în general. Dacti îi aduce algocalmin când o doare măseaua, o ascultă văicărindu-se de bani, că n-are… În fine, se cunosc de vreo cinci ani, poa’ să-i zică „ţî”, mai ales că e o căldură afară, de nu-ţi arde nici să te aperi de muştele care trag la răcoarea prăvăliei, necum să răspunzi cu un alt cuvânt de două litere – „nu”.
– Da’ apă minerală, mică, aveţi, la frigider? întrebă iar Dacti.
Femeia plecă undeva, în spate, la nişte frigidere de rezervă, că alea din faţă sunt burduşite cu bere,  şi se-ntoarse după un timp, cu o sticluţă de plastic de doosutecin’zecimele, de Dorna.
– Staţi, nu bateţi bonul! se impacientă Dacti.  Plată n-aveţi?
Aia retrase pet-ul cu apă minerală din dreptul cititorului de preţ, ca şi cum ar fi târât o întreagă navetă pe deasupra tejghelei:
– Doamnă, n-aţi zis „minerală”?
– Ba da, dar am greşit! Voiam „plată”.
– Doamnă, repetă iar vânzătoarea, pe acelaşi ton grav, de parcă recita „Mistreţul cu colţi de argint”. Aţi zis sau n-aţi zis minerală?
– Am zis, dar am greşit! N-aveţi apă plată, mică?
– Doamnă, nu e vorba că am sau n-am. Am!… Da’ aţi zis „minerală”, aşa e?
– Aşa e, admise Dacti, gata să-şi ispăşească pedeapsa, gata să recunoască dintr-o suflare că  povestea asta cu apă plată e o fiţă, în fond, dacă ţi-e sete, bei dracului şi minerală, bei de la chiuvetă, bei din balta rămasă de la ultima ploaie, iar dacă s-a evaporat, nu bei! Ce atâtea mofturi, s-o trimiţi pe femeia cu salariu mic de două ori la acelaşi îndepărtat frigider, pentru un amărât de adaos de bulbuci?!
Vânzătoarea o privi lung, exasperată că există atâta prostie pe lume, dar, în cele din urmă, o iertă:
– Doamnă, io mă duc şi v-o schimb, că nu mi-e greu, da’ ţineţi cont că mi-aţi cerut „minerală”!
Dacti bâltâcâi din cap, ca un câine de-ăla tare, de pe vremuri, care se purta la lunetă, dacă aveai maşină.
Vânzătoarea dispăru şi sosi după un timp la fel de îndelungat ca şi prima oară, cu un Borsec mic, plin de gâlme sculptate în plastic, să se ştie că e  plat. Îl trânti zdravăn. De undeva, din străfundurile platitudinii, se iscară câţiva bulbuci nervoşi de bioxid de carbon.
Dacti înhăţă apa şi bău înainte să plătească. „Şi apa sclipea…”