Seul de oaie? Ăla care face foietajul de plăcintă să arate ca o carte hipercitită, de succes?
Cum arată o carte de-asta: are aer între pagini. Fiecare cititor a lăsat-o deschisă, cu faţa în sus, la vreo pagină anume. În timp, cartea devine umflată. Începe să arate ca un pateu cu foietaj franţuzesc. Cică minunatul foietaj franţuzesc nu iese aşa de aerisit-citit nici cu unt, nici cu margarină. Doar cu seu de oaie. De-aia se transparentizează pergamentul în două secunde după ce ţi s-a făcut pachetul. Că se lasă grăsimea aia imbecilă, a oilor proaste, se lasă în ambalaj. Tu, practic, mănânci numai foietajul franţuzesc. Fraged. Crocant. Pufos. Practic, la baza oricărui produs de patiserie care ţi se topeşte în gură, stă o oaie imbecilă, cu seu mult, care a fost sacrificată planificat sau fiindcă ologise, coborând o râpă grea, după iarbă fragedă.
Mai gustată ca foietajul franţuzesc, cu seu de oaie la bază, e doar cartea de dezvoltare personală.
Cartea de dezvoltare personală te învaţă, într-un mod foarte onctuos (ştiu cuvântul ăsta de la Dacti), cum să devii o persoană de succes. Practic, uscând lacrimile dintr-un scenariu tip „Preţul succesului” , afli, în „n” paşi siguri, cum să ajungi patroana unei case de modă, dintr-o ucenică zăludă, care nu ştia să mosorească suveica.
Cărţile de dezvoltare personală te învaţă că ziua e lumină şi noaptea e întuneric, numai dacă tu poţi face diferenţa între astea două.
Eu încă aştept,răbdător, o carte despre decădere personală, derspre cum ajungi din patroana unei case de modă, ultima croitoreasă. Şi viaţa să aibă, în continuare, sens. Miros şi culoare. Poate chiar parfum. Fie el şi mai ieftin.
Am scris asta fiindcă Vero a adus vorba…
Nono 