Contra Atac

Băi, Dacti!
Tu crezi că,  dacă în 99% din cazuri, când sună telefonul e pentru tine, în 0,9% e greşeală şi în 0,01% mă caută pe mine,  ai dreptul să te uiţi la televizor pe ce canal vrei tu, ai dreptul să strâmbi din nas la 1000 de chestii care mie-mi plac şi să le pui eticheta  „kitsch”. Pe cale de consecinţă (asta am auzit-o la tv, la emisiunile pe care le vezi tu), ai dreptul să suferi câte atacuri de panică îţi pofteşte inimioara, fiindcă tu eşti artista familiei.

Ştii ceva? Io cred că te-ai uitat prea mult la Atacul de la Smârdan când erai mică şi era expus la Muzeul Militar, unde te ducea bunică-tu, fiindcă era aproape de casă, în Dealul Spirii. Mai cred că pe timpul atacului de panică faci rating bun, te bagă lumea în seamă, se agită pe lângă tine…

Ce voiam să-ţi zic, de fapt: că io şi cu încă vreo câteva persoane, alea importante pentru noi doi, te iubim şi, dacă îţi vezi, dracului, de treaba ta şi nu mai despici firul într-un multiplu de 4, atacurile astea o să devină istorie. Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz – pe-aici nu se trece.

Clar?

Sub acoperire

Ieri mi-am petrecut aproape toată ziua sub acoperire. Nu ştiu de ce. Poate mă antrenează Dactilografa să mă facă spion. Cu excepţia a două ceasuri în care am lucrat efectiv, dar nu  e încă momentul să vă spun cu ce m-am îndeletnicit în acest interval de timp, restul zilei mi l-am petrecut  la pungă.

La început am fost cuprins de nedumerire şi spaimă, apoi am căzut pradă unui clasic atac de panică. Fireşte, nu puteam urma sfatul experţilor americani – „Respiră în pungă!”, fiindcă mă aflam cu totul într-o pungă de câteva ore şi respiram din ea prin toate firişoarele mele de câlţi.

Mai întâi a mirosit a antibiotic şi a parfum. Asta a ţinut cam patru ore. După propriul ceas mental, era cam 12:30  când mirosea vag a brânză şi castravete. Au mai trecut trei ceasuri şi aromele s-au transformat în iz de  transpiraţie şi GPL.  Mă aflam într-un taxi. Pe urmă a venit secvenţa „sub descoperire”, despre care vă povestesc mai încolo.

Iar pungă, miros clar de cuişoare plus gemete. Ştiu unde mă aflu: la dentist.

Pe seară, ajungem acasă. Sunt scos din pungă şi aştept, cu nerăbdare, punctajul obţinut la testul de spion. Dactilografa mă pune la locul meu, punga dispare, nimeni nu e curios să afle ce-am înţeles eu din experienţa asta.

Totuşi, am să vă spun: m-am simţit ciudat. M-am simţit Borges. Atunci când zicea el: „Cu timpul îţi dai seama că cel care umileşte sau dispreţuieşte o fiinţă umană, mai devreme sau mai târziu va suferi aceleaşi umilinţe şi dispreţ, dar multiplicate, ridicate la pătrat.”