De vreo două ceasuri, am pierdut contactul cu realitatea şi îi urmăresc pe cei doi chiriaşi cu care s-a căptuşit Dacti pe final de săptămână.
Alexuţa şi Mihăiţă sunt două ţestoase mici, cam cât două jumătăţi de nucă, pe care trebuie să le găzduim până marţi dimineaţa.
Locuiesc într-o jumătate de rinichi de plastic transparent, în care se adaugă unu-virgulă-cinci-centimetri de apă menajeră. Dacti le-a lăsat, la vedere, cutia lor de creveţi speciali, ca să ştie că: unu – vor primi hrană şi doi – se pot simţi ca acasă. Cică şi acasă, în partea de vest a locuinţei lor transparente, se zărea borcanul de viermi deshidrataţi, pe care-l puteau contempla, cu lipsă de imaginaţie, ca pe siguranţa zilei de mâine sau, cu puţin curaj, ca pe o investiţie de viitor – clădirea borcaneliformă a vreunei companii de prestigiu.
Io,aşa cum le văd de dezorientate în timp şi spaţiu, cred că nu înţeleg nimic din ceea ce li se întâmplă, iar schimbarea nu le afectează.
O să le pun şlagărul broaştelor ţestoase, ca să ştie că sunt bine primite.
Nono 