Cadoul

Azi, Dacti  a mai vândut o carte. Poate că, în toată ţara, o fi vândut patru sau şase. Dar, pentru exemplarul ăsta, garantez eu.
Iată cum s-a întâmplat: o prietenă de-a ei trebuia să facă un cadou unei profesoare deştepte.  Când trebuie să dăruieşti ceva unei profesoare deştepte, ai obligaţia să nu uiţi că ar mai fi existat încă cel puţin nouăzeci şi nouă de lucruri, cu mult mai strict necesare, care ar fi bucurat-o mai mult.
Dacă-i iei un parfum, e posibil ca ei să i se fi terminat deodorantul. Dacă-i iei dodorant, o jigneşti. Înseamnă că cel puţin o dată mirosea a transpiraţie la şedinţa cu părinţii. Dacă-i iei un şal frumos, de mătase cu lână, nu-i exclus ca ea să ofteze după mănuşile uitate pe nu ştiu ce ghişeu. Dacă-i cumperi mănuşi, înseamnă că realizezi că pentru ea treizeci de lei contează. Flori îi duc toţi. Florile cad primele de pe listă.
Dar dacă-i duci o carte? A?
O carte cu autograf de autor. Asta înseamnă că: a) ştii că e o persoană căreia îi place să citească (adică e deşteaptă şi dedicată profesiei şi b) nici tu nu eşti vreo „mămică” de-aia, care se împrietenşte cu „mămicile” din parc, majoritatea casnice, crescătoare de copii. Eşti o mamă care e în relaţii destul de strânse cu cineva care a scris o carte şi poa’ să-i ceară un autograf pentru profesoara preferată a fiicei ei.
Un parfum bun e scump, un deodorant e ieftin şi miroase a insultă. Un şal ca lumea e scump, o pereche de mănuşi e ca şi cum te-ai oferi să-i plăteşti apa rece din factura de întreţinere.

O carte, însă, e altceva. E ca o declaraţie de dragoste şi ca un mea culpa: „Nu vă pot sponsoriza, integral sau parţial existenţa, dar pot face o mică reverenţă în faţa spiritului dumneavoastră şi mă declar liniştită şi bucuroasă că-mi instruiţi copilul.”

Nu? Nu e mai bine aşa?

 

Zgârcită!…

                                                                                                                                                                              Asta-i tot ce-am primit eu cadou de la Dactilografă. Un caiet de notiţe. Fiindcă am scris o carte. Fiindcă am fost Director. Fiindcă nu mai sunt Director.

Mi-am şi notat ceva pe prima pagină, ştiind că citeşte tot ce scriu. Pe furiş. De astă dată nici nu s-a mai sfiit să aflu eu că mă cotrobăie prin gânduri. Mi-a şi răspuns. E… cum zic eu în titlu.

Cadoul

Cald!

Azi m-am lămurit  asupra câtorva lucruri.

Nu e nicio sfârâială să fii Director. Nu te bagă nimeni în seamă. Te ţin închis într-un birou şi îşi văd de treburile lor. În cazul nostru, de NIMICURILE lor. A venit Dactilografa şi le-a explicat că trebuie să se simtă norocoşi că scapă de mine. Că, în cele din urmă, aş fi transformat specificul firmei, NIMICUL, în CEVA. Asta deja presupune schimbarea obiectului de activitate. Acte, cozi, formalităţi.  Ceea ce ei nu-şi doreau. Firma lor e strict specializată, oamenii sunt profesionişti de cel mai înalt nivel în NIMIC, acum veneam eu să schimb totul, din rădăcini. Am vrut să intervin cu o explicaţie, să nu creadă, bieţii, că aveam cine ştie ce planuri distructive, dar ea a zis: „Tu taci, acum vorbesc eu! ”

Ne-am luat rămas bun în modul cel mai emoţionant cu putinţă. N-am plâns, fiindcă un Director nu plânge, dar ei, da. Am schimbat adrese de mail cu Copăcelul şi cred că vom coresponda, din când în când.

Înainte să mă vâre Dactilografa în poşetă  (venise pregătită să mă ia acasă, cu cea mai încăpătoare incintă pe care o poartă femeile pe braţ înainte de-a se numi geamantan), colectivul pe care l-am condus mi-a făcut un cadou. N-am vrut să-l primesc iniţial, fiindcă nu mi se pare că aş fi muncit cine ştie ce pentru el, dar ea a zis „Ba îl luăm, că e numai bun pe canicula asta. O să-ţi prindă bine, o să vezi!…”

Acasă, a băgat cadoul în priză şi eu l-am probat. Îmi vine perfect!

Mai sunt câteva ciudăţenii pe care le-am înţeles azi. Dar o să vi le povestesc cu altă ocazie.  Acum nu vreau decât să mă bucur de răcoare.

Azi doar mă odihnesc şi citesc ce-a scris „concurenţa”

Image

Dactilografa mea a uitat cartea asta pe un scaun şi s-a dus să răspundă la telefon. Am răsfoit-o şi eu niţel, să văd ce-i place ei. Când am înţeles cu cine vorbeşte, m-am apucat s-o citesc temeinic, fiindcă e timp berechet şi cartea n-are decât 114 pagini.

O, ce carte frumoasă! Spuneţi-mi, ce cadou să-i fac Doctoriţei, care sunase ea, deci pe noi nu ne costă nimic, că m-a lăsat s-o citesc în tihnă?