A apărut Dacti. Botoasă şi cu părul sculat. Se dă în cap cu nuş-ce fel de spumă forte care-i transformă capul într-un Serviciu de Telecomunicaţii Speciale ambulant, în fiecare dimineaţă. Trece ca o ambarcaţiune cu motor către bucătărie. Halatul ei albastru, de prosop, face valuri şi curenţi. Se aud sunetele specifice unei cafele noi. Râcâitul ăla final al linguriţei prin ibric mă scoate din fire. „De ce nu pui, Dacti, zahărul la fiert odată cu apa?” „Ca să nu micşorez capacitatea extractivă a vehiculului prin creşterea vâscozităţii lui.”
Dacti crede că bea dimineaţa o infuzie de cafea. Ştie ea că fiertura maronie e nocivă, dar infuzia e sănătate curată. Cică să nu stea lichidul de extracţie prea mult în contact cu reziduul solid de pe fundul ibricului.
– Atunci de ce bei şi cafea stătută, de ieri?
– Nu e treaba ta! Beau de ieri, fiindcă am nevoie să beau o cafea ca să prind puteri să-mi fac cafeaua de azi.
Dacti mănâncă smântână de-aia, reclamată la televizor că e prea grasă, prea ca acasă, pe pâine.
– Dacti, mănânci colesterol pe pâine!
Răspuns:
– Colesterolul creşte numai dacă te culpabilizezi că mănânci gras. Dacă mănânci gras şi fluieri un cântec la modă, creierul nu percepe primejdia. Crede că mănânci urzici.
– Urzicile sunt verzi.
– Şi smântâna asta se înverzeşte, dacă n-o ţii la frigider; semn bun – n-are conservanţi.
Tot cartea aia e de vină!
Dacti revine cu cana plină ochi. Recunosc: cafeaua miroase a acasă. Şi fumul de ţigară miroase a acasă. Totul miroase plăcut, nociv, dar plăcut, atâta vreme cât fac şi eu parte din peisaj.
Dacti încearcă trei brichete până ce reuşeşte să obţină flacără. Trage primul fum al zilei la cafea proaspătă. A doua ţigară, în general.
Nu ştiu cum să abordez ziua de azi, mai ales că e aia naţională. O excepţie de zi! Sper ca, de ziua naţională, Dacti să cureţe aragazul. Aş avea 30 de minute liber la tastatură şi încă vreo cinşpe că, mamă, ce greu s-a lăsat curăţat!
Dacti pune cana pe măsuţa din faţa canapelei şi-mi zice, fără introducere:
– Idiotule!
– Da, admit, fiindcă de ziua naţională trebuie să fim mai buni, mai bravi, mai generoşi.
– Mi-ai înlocuit enalaprilul cu drotaverină.
Zic iar „da” şi mă gândesc la ce v-am sugerat: unde să sunaţi dacă dispar.
– Păi, continuă Dacti, drotaverina relaxează musulatura netedă şi, într-o oarecare măsură, şi miofibrilele vaselor de sânge. Aşa că nu mi-ai administrat chiar un placebo, cum îţi planificaseşi.
Zic:
-Î-hî!…
E cea mai bună replică atunci când nu vrei să-ţi enervezi contravorbitorul. „Î-hî” e ca un poem: fiecare înţelege din el ce poate, ce-i place, ce-l fac mai bun, mai puternic, mai frumos sufleteşte.
A ieşit soarele. De ziua naţională. Mă duc să mă uit la televizor.
Nono 